festivalul enescu, intre stralucire si sandale cu sosete

vineri am plecat spre casa ingandurata si coplesita de tot ceea ce s-a intamplat peste zi. cand si-a strans toate lucrurile si a inchis usa biroului dupa aproape 3 ani pe care i-am petrecut impreuna acolo, am stiut exact ce era in sufletul lui. pentru ca si eu traiam aceleasi emotii. am trecut impreuna prin nenumarate intamplari, m-a vazut plangand, m-a ascultat povestind aceleasi nimicuri iar si iar, m-a incurajat sa merg mai departe, atunci cand cautam sa ma agat de orice bucurie marunta ca sa ma trezesc din pat dimineata.
pentru unii e greu de inteles si pare pe alocuri desuet. pentru mine e un coleg care mi-a devenit prieten si datorita caruia cele 8-10 ore pe care le petreceam zilnic la birou au fost parte din bucuria aia marunta. imi raman inca oameni dragi acolo si am ratacit vineri cu gandul la ei.

m-am plimbat pe strazi aiurea, am trecut prin locuri care mi se pareau cumva noi, m-a salutat o fata pe care nu am recunoscut-o. m-au intrebat doua persoane unde e strada mendeleev, nr. 2. m-am oprit intamplator in fata la Ateneu si am auzit cateva acorduri care veneau din piata enescu. mi-am amintit ca erau evenimente cu intrare libera cu ocazia festivalului, asa ca m-am dus intr-acolo, gandindu-ma ca ar trebui sa ma relaxez. nu sunt in masura sa va descriu ce am auzit pe scena aia micuta, pentru ca sunt departe de a fi o cunoscatoare. dar, ca o necunoascatoare veritabila, pot sa spun ca a fost minunat. nu m-am putut desprinde de locul ala mai bine de o ora. o ora in care Orchestra Camerata Regala si vioara Stradivari a Rebekkai Hartmann mi-au umplut sufletul cu o bucurie simpla, sincera, aparuta cand aveam cea mai mare nevoie. mi-au dat lacrimile de cateva ori si m-am uitat la oamenii din jur.

doua cupluri de tineri indragostiti s-au tinut in brate tot spectacolul. oameni in varsta stateau mandri in primele randuri, imbracati elegant, de parca iesisera duminica la Ateneu. domnii cu camasa si sacou, iar doamnele cu deux-piece-uri si pantofi de lac. un barbat cu sapca model camouflage isi transformase bicicleta in cel mai confortabil scaun, de parca era in propria sufragerie. o domnisoara i-a oferit un scaun unui domn de vreo 60 ani. el l-a oferit la randul sau mai departe, pana a ajuns la o femeie cu un bebelus de cateva luni. simpla, tanara, imbatranita probabil de griji si de neajunsuri, insotita de un barbat in sosete cu sandale, care legana intr-una copilul din carut. cand a inceput sa planga, femeia l-a luat in brate, si-a scos un san si l-a alaptat. muzica de pe scena devenise un cantec de leagan, o alinare a unor vieti atat de diferite, aduse acolo cu buna stiinta sau din pura intamplare.

dupa ce s-a terminat am ramas pe ganduri cateva minute bune. cand ma pregateam sa plec, a venit la mine un domn inalt, cu ochelari, sa fi avut in jur de 70 ani.
"domnisoara, spectacolul din ochii dumneavostra a fost aproape la fel de impresionant ca cel de pe scena...". mi-a strans mana, a zambit si a plecat.