aveam vreo 11-12 ani si aflasem ca mos craciun nu exista. au avut grija colegii sa rada pe tema naivitatii mele si sa imi alunge orice urma de indoiala. eram singura acasa si imi facusem un scop din a gasi cadourile cumparate de ai mei. epuizasem dulapurile din dormitor, sertarele bucatariei si facusem chiar si un tur de baie.
aveam doua casete preferate pe care le vazusem de cateva ori iarna aia, pasarea spin si sport sangeros. nu intelegeam de ce asta a ramas cumva ascunsa. imi pierdusem interesul pentru cadou, m-am asezat confortabil in fotoliu si am apasat butonul play. filmul se numea emanuelle, o productie franceza, 1974. daca deja zambiti la partea asta, inseamna ca v-a delectat vizual la un moment dat sau macar ati auzit de el. pentru mine a fost ca si cum m-as fi uitat pe gaura cheii la vecina de deasupra, care urla de cateva ori pe saptamana si nu intelegeam de ce. atunci am inteles. nuditatea, ca cea mai naturala forma de manifestare a personajului principal, m-a facut sa rosesc continuu, sa imi acopar ochii si sa verific de cateva ori daca sigur am inchis usa. scriu povestea asta si retraiesc emotia de atunci, rusinea amestecata cu dorinta de a vedea mai mult si de a intelege daca emanuelle facea lucruri interzise pentru o femeie.
mi se parea fascinant de frumoasa, de indecenta, de curajoasa, i-am admirat libertinajul si ochii verzi, corpul, vocea. mi-a ramas in minte camasa alba semi-transparenta purtata fara sutien cu atata nonsalanta, decolteul rochiei de la petrecere, care dezvaluia mai mult decat mi-as fi imaginat pana atunci si melodia de pe fundal cand inotau la cascada. caseta video a stat multi ani ascunsa sub rochiile colorate. am uitat de ea la scurt timp.
acum doua saptamani mi-am adus aminte de povestea cu emanuelle. am vazut pentru prima data filmul din 2003 a lui bertolucci, the dreamers. nu stiu de ce nu l-am vazut mai devreme, desi auzisem de el de atatea ori. cred ca a aparut cand mi-era dor de o poveste nebuna, boema, lipsita de inhibitii sau “ce-ar fi daca”. senzualitatea cu care eva green interpreteaza scena in rolul lui venus din millo este cea mai frumoasa imagine de la camasa alba a lui emanuelle incoace.
am fost matthew, americanul rafinat si neinitiat, prin care am descoperit, cu rusine, cu emotie, cu palme transpirate, o lume in care trairea este sinonima cu sexualitatea si pasiunea. lumea aia despre care mereu vor comenta cei din afara, o vor critica pentru ca nu vor avea niciodata curajul sa traiasca in interiorul ei. as da cateva povesti din viata mea pentru o zi traita in rochia semi-transparenta cu flori a isabellei, femeia pe care o iubesti sau o urasti, dar care nu iti va fi indiferenta niciodata.