peste o jumatate de ora imi faceam unghiile, iar la fara un sfert ieseam din casa. urc in lift si imi dau seama ca imi uitasem cheia in usa. ce bine ca mi-am amintit! aud o alta usa de vis-a-vis trantindu-se si langa mine apare un barbat de vreo 35-40 ani, in pantaloni sport de fas, tricou bleumarin pe care erau aruncate multe litere albe si sapca pe care scria "BOY". se uita in telefon, asa ca nu a considerat de cuviinta sa ne salutam. intram amandoi in lift si ma intreaba dintr-odata la ce etaj.
- pai...la parter, ii raspund incurcata de natura nedumeririi lui.
apasa butonul si se uita nestingherit in telefon. pufnea admirativ in timp ce dadea cateva like-uri unor domnisoare de natura suspicioasa pe facebook. liftul se opreste, cobor si ii urez o zi frumoasa in continuare. ridica privirea, se uita nedumerit, cu ochii goi si imi raspunde la fel de confuz:
- da, da, frumoasa sa fie!
ma duc in graba spre masina, trec pe langa cizmaria din colt si il vad pe baiatul care imi repara pantofii la magazinul de langa. ma saluta zambind ca in fiecare dimineata si imi amintesc de espadrilele mele bej, care erau la el de vreo saptamana.
- nu te supara, sunt gata espadrilele mele?
- care sunt alea domnisoara? haideti sa deschidem pravalia si sa le cautam. daca sunt la mine, sigur le-am rezolvat deja.
- stii, nu vreau sa te deranjez acum...ma grabesc si nu as vrea...
- nu-i deranj, doar suntem vecini. daca nu pentru dumneavoastra, atunci pentru cine? (deja ma tineam dupa el si intrasem in cizmarie "la marinica").
cauta printre alte cateva perechi de pantofi, le gaseste si se uita admirativ la ele. in timp ce mi le aranja frumos intr-o plasa de mega, imi spune ca au si garantie, asa ca intre vecini. ies grabita, se facuse deja 11, dau mesaj cu scuzele de rigoare ca mai intarzii si ma indrept grabita spre masina.
la iesirea din parc, cand mai aveam putin sa ma arunc direct la volan, ma intalnesc cu nea marinas si catelusa lui cea grasa. vecinul meu, care ma intampina cu "buna dimineata si o zi frumoasa, domnisoara!" plin de respect, in fiecare zi cand plec spre birou.
- buna dimineata, domnisoara. asa devreme si in weekend?
- buna dimineata! da, am mai multe lucruri de rezolvat si am zis sa incep devreme. (fac imprudenta sa ma opresc si sa intreb ce mai face).
- uite ce sa fac, am iesit cu asta la plimbare ca nu se mai satura. am chef, nu am, tot trebuie sa o scot. sa stau dupa ea, sa faca pipi, caca, sa strang mizeria si tot asa. nevasta-mea nu mai are chef sa iasa, strange suficient si dupa pisica. asa cade magareata mereu pe mine, iar aseara de exemplu m-as fi uitat la stiri sa aflu si eu ce se mai intampla in lumea asta, cu cine votam. (mi-era drag sa ma intalnesc cu el, sa ne salutam din mers, dar niciodata nu am stat de vorba si parca voia sa compenseze lunile de cand ma mutasem aici).
ii spun intr-un final ca trebuie sa plec cu parere de rau, ne salutam si ma indrept din nou spre masina. in fata portierei statea un labrador murdar si neingrijit, cu o lesa care atarna pe jos si o botnita rupta, desprinsa sub barbie. incerc sa ma apropii de el si incepe sa latre. ma gandesc ca poate l-a pierdut cineva, poate rataceste pe strazi de cateva zile si nu pot sa il las aici. vorbesc mieros cu el, ma las pe vine si ma gandesc cum as putea sa rezolv situatia cat mai repede. deodata aud ca ma striga un cor de voci aflate in fata bisericii. stateau sub o umbrela de soare si vindeau margarete si candele enoriasilor care veneau la slujba.
- donsoaraaaaaaa! va e frica sa treceti de el?
- ah, nuu! este al dumneavoastra? mi-era teama ca s-a ratacit...
- nu e ratacit, dati-i pace! e al nebunei care a venit aci la scoala sa voteze. asa il lasa mereu cand se duce la cimitir sau la biserica, treceti linistita.
ma mai uit o data la catel si intru in cele din urma in masina. cand intorc o vad pe stapana labradorului iesind din curtea scolii. garbovita, imbracata saracacios, cara in spate un sac de rafie, de zici ca ducea soarta lumii pe umerii sai. pentru o fractiune de secunda am simtit ca si soarta mea ar fi depins de femeia asta batrana. oare cu cine votase? vorbea singura, iar catelul mergea la pas langa ea. mi s-a parut la un moment dat ca o vad in oglinda retrovizoare facandu-mi cu mana.
pe la 5 ma intorceam acasa, cu gandul inca la discutia de la cafea. ma asteptase cu seninatatea barbatului care isi ocupase timpul cu o discutie telefonica, neincheiata inca. seninatate sau indiferenta? mi-a zambit, m-a intrebat ce fac, dar nu m-a lasat sa termin de povestit. conversatiile noastre sunt sacadate si urmeaza un curs predictibil de cele mai multe ori. nu era mai bine sa il intreb de ce ne mai pierdem timpul discutand nimicuri, in loc sa ne facem curaj sa recunoastem? dar ce sa recunoasca? ma apuc eu sa intreb ca proasta…am realizat ca intrasem deja in lift de abia in clipa in care trage cineva de usa sa intre dupa mine. o doamna la vreo 45-50 ani, cu parul saten, lung, drept si cu un breton scurt, taiat pana la mijlocul fruntii. se intoarce cu spatele la mine si inchide usa cu un gest teatral, de parca tocmai trasese cortina si urma sa inceapa piesa. in mana dreapta tinea mai multe umerase cu camasi de barbat aduse de la curatatorie.
- caldura mare deja, nu mai suport! sa treaca odata si vara asta care nici nu mai incepe. nu mai suport caldura, serios. (doamne, ce voce teatrala are, am zis bine ca tocmai a intrat pe scena).
- la ce etaj mergeti? da, a fost foarte cald azi, dar totusi placut. mi-era dor…
- apasa tu pe 4 daca nu mergi cumva mai jos…eh, asa suntem noi. cand e cald, e prea cald. cand e frig, e deja ger si tot asa. stai demult in blocul asta? te-as fi remarcat.
- m-am mutat anul trecut in septembrie, nu cred ca ne-am mai intalnit pana acum.
- sa iti fie de bine atunci! blocul e ok, oamenii sunt seriosi, avem farmacie, supermarket, parc, scoala, biserica si de cimitir sa nu avem nevoie.
trage “cortina” si isi face iesirea din scena la fel de teatral cum a intrat.
deschid usa si spre deosebire de gavrilescu din “la tiganci” si apartamentul lui de la vama postei, imi gasesc din nou locul in casa mea. doi porumbei isi iau zborul de pe pervaz cand ies pe balcon. ma uit la orasul asta, intorc capul spre sufragerie si ma gandesc la toti oamenii pe care i-am intalnit azi. barbatul din lift, cizmarul, nea marinas, florarii din fata bisericii, baba cu labradorul, el, elsa cu bretonul scurt. pentru o fractiune de secunda am simtit ca soarta mea ar fi depins de fiecare dintre ei. ma uit din nou spre sufragerie si ma bufneste rasul. in balconul meu de la etajul 5 cu vedere spre cimitir, spre orasul asta atat de al meu, spre cele mai frumoase apusuri, rasuna dinspre sufragerie o melodie:
“This being human is a guest house
Every morning a new arrival
A joy, a depression, a meanness
Some momentary awareness comes
As an unexpected visitor
Welcome and entertain them all!
Be grateful for whoever comes
Because each has been sent as a guide”
Imaginea de aici