din cand in cand isi scoate ochelarii si ii lasa pe masa. il vad cu coada ochiului ca urmareste atent reactiile pe care le am cand dau fiecare pagina. imi aud inima batand de emotie, dar nu imi dau seama daca ma intimideaza prezenta lui sau pur si simplu fotografiile pe care mi le arata.
imagini perfecte, alb-negru, mult mister, un intuneric coplesitor si din cand in cand umerii unei femei. holograme ale vietii lui, jocuri de imagini care lasa mereu loc de interpretari. ma intreaba ce vad acolo si imi vine sa ii spun ca vad un cartof. ii spun asta. ne bufneste rasul si incepe sa imi povesteasca unde era cand a facut fotografia. ascult povestea fiecareia, dar din cand in cand ma uit si la imaginile de pe pereti. simt ca ma coplesesc si incep sa realizez prezenta omului din dreapta.
cu cateva zeci de minute in urma ma dusese pe acoperis sa imi arate cea mai frumoasa priveliste deasupra orasului asta, si asa suficient de frumos. doi straini, el dintr-o parte de lume, eu din alta, gianicolo, trastevere, basilica acolo in departare, ma intreaba daca vad villa medici, eu intreb unde e. intinde mana si imi spune acolo intre platani, eu vad ceva, dar nu sunt convinsa ca aia e, de undeva incep sa bata clopotele si ma gandesc cum am ajuns aici. as vrea sa fac o poza, ma vede stanjenita, scoate si el telefonul, facem amandoi cate o poza, eu din stanga, el din dreapta, inca e soare, inca sunt 16 grade si imi aduc aminte cum am ajuns aici. eram in fata librariei, aveam adidasii roz si palaria cu boruri largi. ma uitam la cartile din vitrina, nu aveam ochelarii de vedere, dintr-o masina cineva imi facea cu mana, dar putea sa fie oricine.
sunt doar eu in camera si singura lumina aprinsa e veioza de pe masa. ma uit la imaginile din carte si incerc sa descifrez viata omului din spatele camerei. pe fiecare pagina sunt trecute tarile unde au fost facute apoi o scurta biografie. ciocane si intra din nou, il intreb daca e faimos, rade si imi spune ca nu ii cere nimeni autografe pe strada, ii zic ca asa pare, el rade din nou si imi zice ca sunt cativa oameni care il apreciaza si intinde mana sa ia o carte de sus. pe coperta e trecut numele lui, ia un creion si il trece si pe al meu pe prima pagina, as vrea sa ii spun ca are un scris frumos, dar ma duc sa ma spal pe maini si cand ma intorc inca nu terminase de scris. citesc, citeste si el langa mine, zambim si ma gandesc din nou cum am ajuns aici. imi aduc aminte de librarie, de adidasii roz, de palarie, de drumul pana aici, de scarile abrupte, de scaunele colorate din gradina, de oamenii care se uitau la noi in timp ce treceam peste semnele cu “accesul interzis”, de pastele cu scoici, de tiramisu-ul cu cele 2 lingurite, de masina care nu se oprea la rosu, de hohotele de ras, foarte multe hohote de ras, de varsta lui, de varsta mea, de fotografiile alea coplesitoare, de tigarile rulate, de gustul de tigara, de noaptea aia indepartata in care implinise 30 ani, de noaptea in care o sa implinesc eu 32…
e racoare si deja o alta zi. cand am baut toata apa din sticla?
ma uit la numele meu de pe prima pagina si imi amintesc mainile, degetele, fiecare miscare a lor in timp ce il scrisese. gasesc pe internet un video, ma uit minute bune doar la mainile lui si confirm cu voce tare ca sunt foarte frumoase. rad de una singura si imi dau seama ca am uitat cum a ajuns el aici.
imaginea de aici