aprilie 2013imi vine sa strig, dar ca sa imi distrag singura atentia incep sa citesc a mia oara textul pe care il lipisem impreuna cu un an in urma pe peretele din stanga: “in this house we are real we make mistakes we say I'm sorry we give hugs we have fun we forgive we do really loud we are patient we love”.
zambesc cand imi aduc aminte ca abia ne trezisem cand imi venise mie ideea sa lipim asta pe perete. el in pijama, eu in tricoul cu masinute, el senin si vesel, eu cu un ochi inca inchis si bosumflata, el ma intreaba de ce nu mancam inainte si il lipim dupa aia, eu ma prefac si mai bosumflata, el rade si imi spune ca putem sa mancam si dupa, parca era sambata, parca era soare, oricum nu conta atat de mult vremea cum conteaza acum, pun totusi laptele la fiert, lipeste primele litere, lipeste toate literele, le citim impreuna, opresc focul, apoi mai tin minte imbratisarea din mijlocul bucatariei. in timp ce ma gandesc la dimineata aia il aud din nou, in aceeasi bucatarie, intr-o altfel de dimineata.
- de fapt am obosit sa ma uit la tine cum renunti la toate visele…cred ca asta este…am obosit.
- ce vise crezi tu ca am avut si am renuntat la ele de te-au incarcat emotional atat de mult?
- ceainaria?
- hai termina! iar vorbim despre ceva ce nu era nici macar plauzibil?
- daca iti doreai cu adevarat si ai fi luptat pentru asta, devenea plauzibil.
- despre ce vorbim? am furat un meniu de la infinitea, pe care si acum ma gandesc sa il duc inapoi. visez sa am un loc ca ala, dar daca avem casa plina de ceaiuri si un meniu furat nu inseamna ca ne permitem sa deschidem o ceainarie. despre ce vorbim?
se uita in ochii mei, zambeste si stie ca asta ma enerveaza si mai tare. si dintr-odata ia o mina foarte serioasa si imi spune:
- scrisul?
inghit in sec si imi dau seama incotro o sa duca discutia.
- este singurul lucru pe care ti-ai dorit sa il faci, singurul care iti place. ti-am spus de atatea ori ca nimeni nu stie sa spuna aceeasi poveste de 100 de ori si sa para mereu una noua, asa cum o faci tu.
- nici macar nu cred ca eram talentata la scris, am zis doar ca mi-ar placea…
- nici macar nu ai incercat! daca ai fi incercat si aflai ca de fapt asta era pasiunea ta? daca ar fi ajuns sa citeasca povestile tale 2,3, 10 persoane si ti-ar fi spus ca esti talentata, ai fi continuat? ai fi fost fericita ca ti-ai implinit un vis? primul?
- vorbim aiurea, eu nu scriu povesti si nici nu sta nimeni sa citeasca prostiile mele. sunt destui care scriu.
- dar nu sunt destui care scriu ca tine. vezi, am obosit sa te vad cum renunti la vise.
ma bufneste plansul, dar nu plang. ma trage spre el si vrea sa ma imbratiseze, dar ramanem uitandu-ne unul la celalalt. pentru prima data cu resemnare, nu cu dragoste.
- eu nu vreau sa scriu povesti pe care sa le citeasca altii. vreau sa traiesc povesti. vreau sa traiesc atat de multe povesti, incat sa nu am timp sa le scriu.
septembrie 2017
povestea asta este cea cu numarul 100. 100 de povesti scrise in tot atatea feluri. 100 de povesti si multe intrebari despre cat de adevarate sunt. 100 de povesti care m-au impins mereu de la spate ca sa nu renunt la un vis. 100 de povesti pe cat de adevarate, pe atat de pline de fantezie. 100 de povesti ca intr-o 1001 de nopti. 100 de povesti pe care le-am scris in timpul si in ritmul meu. incet, cand mi-e dor sau imi aduc aminte. sau cand vreau sa nu renunt la un alt vis.
aceasta este o poveste adevarata, credeti-ma pe cuvant.
Imaginea de aici