la radio e ray charles cu georgia on my mind, iar gandul imi zboara la weekend-ul trecut. la vinerea cand am stat la o masa mica, inghesuita, unde am mancat cel mai bun papanas-verde si am zambit mult.
la toata sambata care a fost o bucurie de dimineata pana seara, nu atat datorita soarelui, cat a oamenilor care au umplut-o cu hohote de ras, la filmul de duminica seara, la farfurii, cesti, la busturile sculptate, la povestile de dragoste, la tablourile cu atelierul din balcik, la pupăturile pe obraz și strangerile de mână, la zâmbetul de copil care imi umple sufletul de fericire, care imi ofera atat de multe, fara sa ceara nimic in schimb. as vrea ca weekend-ul acela lung sa incapa intr-o poveste scurta, pe care sa o las aici, in caz ca vreodata, candva, cineva se va trezi intr-o alta dimineata de weekend si va cauta inspiratie.
de mà bistro m-am amorezat din prima clipa. am aflat despre el de la medine, o fata pe care nu o cunosc in viata reala, dar ale carei povesti le urmaresc in lumea virtuala cu o placere ascunsa. nu stiu nimic despre ea, nici daca hainele pe care le poarta sunt scumpe, nici ce a primit cadou de craciun, nici unde a fost in vacanta de vara, stiu doar ce ma intereseaza si imi face placere sa cunosc. stiu ca scrie asa cum mi-ar fi placut si mie sa stiu sa scriu – intortocheat, elaborat, cu o finete regala, indiferent ca descrie o carte, un tablou sau o farfurie cu mancare. medine este si parte din wedine, un dining club care aduna oameni care se cunosc, sau care nu s-au mai vazut vreodata, pentru o experienta unica de dining si socializare. toate acestea se intampla doar o data pe luna, intr-un restaurant efemer, fie ca e vorba de o florarie, o fabrica sau un santier. mi-a placut conceptul de la inceput, dar nu am gasit pana acum pe cineva care sa ma insoteasca si, recunosc, nu am avut curaj sa ma inscriu singura. cand medine a inceput sa scrie despre mà bistro inainte ca acesta sa se deschida, am stiut ca este locul unde imi doresc sa ajung intr-un weekend la pranz sau o dimineata tarzie: “nu mi-am dorit meniuri personalizate, nici vesela facuta pe comanda, nu mi-am dorit uniforme branduite, asa cum nu mi-am dorit ca acest loc sa fie facut dupa manual sau desprins din pagini de revista de arhitectura 2017.”
sa va spun eu cum este acolo?
imperfect, plin de zambete de cand intri, ca in sufrageria uneia dintre prietenele mele, unde imi place sa stau cu picioarele sub mine si sa ma uit la ea cand imi pregateste de mancare. cel mai mic bistro inghesuit, unde oamenii sunt atenti la povestile lor, nu ale altora. unde, atunci cand umarul aproape lipit de tine, pe care nu il cunosti, primeste desertul, stii sigur ca vrei si tu ce are in farfurie. locul unde apa este din partea casei, unde, atunci cand am ramas singurele doua persoane din bistro, mi-am facut curaj si am felicitat pe fuga bucatarul si am iesit zambind, stiind ca o sa ma intorc si intr-o dimineata tarzie. tot de la medine am aflat si despre filmul the party sau despre circa 1703-3071, dar astea intr-o alta poveste.
despre ziua de sambata?
a inceput can’t take my eyes off you la radio si am chef sa dansez in mijlocul sufrageriei, dar daca nu aveti ce face intr-o zi cu soare, poate ajungeti intamplator la Muzeul de Artă „Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck”. nu strica din cand in cand sa descoperiti bucurestiul prin ochi de turist, s-ar putea sa va placa mai mult. sa nu uitati sa va plimbati prin gradina si sa stati pe banca de sub copac.
bucurati-va firesc, gasiti locuri care va plac, fiti curiosi, intrebati, zambiti, pentru ca de multe ori ceea ce aveti e mai autentic si real decat ceea ce pretind altii ca au, chiar daca pare mai stralucitor si costa mai mult. asta va doresc in noul an, ceea ce imi doresc si mie!
ah, inca ceva! si musai sa vedeti Un pas in urma serafimilor, daca nu ati avut timp pana acum. il mai gasiti la noul cinematograf al regizorului roman. felicitari prietenei mele dragi, al carei nume l-am vazut pe ecran la final, mi-a trasarit inima de bucurie!