m-am intors acasa si m-am asezat direct pe canapea. m-am oprit inainte la bucatarie sa pun florile in vaza, iar acum pare ca m-am intins pe jos intr-o gradina cu narcise. ma gandesc ca o sa ne intalnim curand si tu astepti sa iti spun multe povesti.
in capul meu e un amalgam de intamplari si secvente si incerc sa le ordonez macar cronologic. sau in functie de cat au insemnat pentru mine si cat de mult ar putea sa te impresioneze sau sa te distreze. am emotii ca dupa atata timp nu o sa mai crezi ca sunt amuzanta, ca nu o sa te mai pot face sa razi in hohote cu povestile mele. in casa incepe sa miroasa a tigari de la vecini, desi imi dau seama ca geamurile sunt inchise. ma gandesc ca as putea sa iti mentin interesul crescut daca iti trimit o poza cu ce fac acum, ca un fel de numaratoare inversa a zilelor care au mai ramas. as putea sa ma imbrac cu rochia aia cu buline si crapatura adanca si sa iti trimit o poza in oglinda doar cu coapsele care se vad atunci cand tin piciorul putin ridicat. sau as putea sa iti povestesc ceva interesant din zilele astea libere. mai bine imi ordonez in continuare gandurile si ma hotarasc atunci cu ce as putea sa incep.
de exemplu, tie pot sa iti spun despre filmele suedeze pe care le-am vazut, ai intelege tot fara sa fi vazut macar vreunul. ai intelege de ce imi place bergman si de ce am facut o obsesie pentru liv, desi nu ai auzit in viata ta numele astea. cu tine nu trebuie sa caut justificari pentru lucrurile care imi plac, nu trebuie sa-ti spun cum as face cu altii, stii, filmele nordice sunt diferite, nu expun niste subiecte simple, personajele te bantuie mult dupa ce s-a terminat filmul, mi-ai pune 2-3 intrebari, ti-as explica si ai intelege tot. ai profita de subiectul asta inca de la inceput si m-ai intreba atunci de ce stau unde nu ma regasesc, ti-as explica din nou ca nu e asa usor, mi-ai repeta a nu stiu cata oara ca imi lipsesc dialogurile astea, ca nu pot sa ma multumesc cu povesti simple, cu imaginile unor rutine, cu subiecte desprinse din filmele americane proaste pentru care platesti biletul la cinema cat o portie de paste la restaurantul tau preferat. radem amandoi in acelasi timp si ma intrebi ce am mai facut in zilele libere.
noroc ca mi le-am ordonat si stiu ce urmeaza sa iti spun. ti-as povesti despre un lucru straniu pe care l-am vazut sambata. se facea ca m-am dus intr-o vizita si acolo am dat peste o fetita foarte frumoasa. avea vreo 5 ani, parul lung si ondulat, ochii verzi si gene lungi. pe cat de frumoasa, pe atat de “ciudata”. cat am stat acolo, la masa din curte, in gradina aia frumoasa, plina de flori si de verde, fetita frumoasa s-a jucat cu papusile. a inceput sa mi le prezinte, sa imi arate hainutele lor, sa imi povesteasca viata fiecareia, am aflat ce facea aurora dupa-masa, si ce facuse betty cu o seara inainte, ba mai mult, a scos si un set mic de ceai din portelan si ne-am prefacut ca savuram impreuna o cafea cu lapte. tineam intre degete cea mai mica cescuta de cafea si inventam povesti. ea le spunea cu asa naturalete ca am si uitat cat de seducator poate sa fie dialogul cu un astfel de copil. si mai straniu mi s-a parut cand a venit prin curte cu bicicleta ei de plastic dupa mine si m-a intrebat daca vreau sa ne jucam cu mingea. stii ca nu am mai vazut demult un copil care sa nu care dupa el povara unui telefon sau a unei tablete? cu o seara inainte vazusem o fetita de scoala generala care venise la biserica cu familia si se juca pe telefon. fericiti cei fara telefon, caci ai acelora este imparatia cerurilor, ti-as spune eu, iar tu ai zambi sedus deja de povestea mea. cand suntem impreuna eu sunt ca fetita cu ochii verzi care inventeaza povesti, nu mai car dupa mine nicio povara.
in casa miroase a narcise si a lumanare prospat stinsa. e deja miezul noptii si nu cred ca iti mai trimit vreo poza in seara asta. data viitoare cand scot dantelele din sertar o sa imi fac mai multe poze, sa fie. in caz ca raman fara povesti...rad singura prin casa si mi se pare ca miroase din nou a tigara. vezi, de asta imi place de tine si de mine impreuna. povestile dintre noi nu se termina niciodata, iar orice poveste incepe musai cu o dantela scoasa din sertar. dialogurile noastre sunt pe alocuri desuete si chiar daca o sa ajungem ca johan si marianne, tot am trait mai intens, mai adevarat, ascuns de tot ce ar putea altii sa minimizeze, sa transforme in banal. cand o sa ma intrebi data viitoare daca am mai scris ceva despre noi, o sa iti spun ca am scris cea mai scurta poveste. care o sa inceapa si o sa se incheie asa:
nu as da niciodata o poveste suedeza pe una cu final american.
imaginea de aici