¡Hasta luego!

zilele trecute am dat peste o poezie a ninei cassian si mi-a ramas in minte prima strofa:

“m-am asezat sub becul cel mai puternic ca sa ma vezi si sa stii: sa nu poti spune vreodata ca ti-am ascuns stangaciile mele, asimetriile si zonele imperfectiunii.”

se potriveste atat de bine cu strazile, orasele, diminetile din ultima saptamana de vacanta.
rememorez intamplari, mirosuri, feluri de mancare, saluturi, fraze nereusite, combinatii ciudate de italiana, spaniola, engleza, pun degetul pe poze, ma minunez cat sunt de colorate, de vii, de reale, de pline de zambet, ma minunez ca in majoritatea rad cu gura pana la urechi, sincer, eu, cea care stau intotdeauna serioasa si ma feresc de mutra pe care o am cand sunt prea incantata de ceva. nu mai sunt demult doar un om norocos si atat, sunt un om care munceste in fiecare zi pentru norocul asta, care l-a cautat mult si bine, l-a asteptat, a plans dupa el, care astazi stie ce il face fericit si se duce departe sa rada cu gura pana la urechi si sa se minuneze de atata frumusete. pentru ca frumusetea asta o mai gasesc la mine pe canapea in timp ce ma uit la soarele care inunda sufrageria inainte sa apuna de tot. sufrageria mea e aproape goala, are doar soarele in ea. din cand in cand o mai umplu cu povesti din orasele alea indepartate, de unde inca ma mai intorc acasa. 

nu de noroc tine ca fiecare loc pe care il descopar e mai frumos ca cel dinaintea lui, sau ca in oraselul ala cu strazi inguste si aspect de mahala, am trait o emotie pe care altii o simt numai la finalul filmelor lui medem. orasul celor 97.000 de locuitori si o seara de sambata, ca oricare alta seara de sambata pentru ei. doi cate doi, de brat sau tinandu-se de mana, familii cu multi copii sau grupuri de studenti, hohote de ras, palme peste umar, ochi conturati cu negru si buze rosii, tocuri inalte sau balerini, valuri de par coafat, de mirosuri discrete de parfum, ici-colo cate un sclipici sau o esarfa colorata, pantofi asortati, ciorapi plasa, fuste mini, pe singura strada principala din centrul unui orasel de provincie. ne ratacim intentionat in drum spre hotel, asta pentru ca auzisem ceva rumoare pe una dintre stradutele cu nume de generali. mese de plastic scoase in fata unui bar, lume multa, un tip care zdranganea usor la o chitara, multe pahare de rebujito plimbate in maini de colo-colo, si noi amestecandu-ne printre ei ca sherry cu sprite-ul, si incercand sa parem din acelasi peisaj. aproape ne reusise daca nu ar fi fost fetele care au inceput din senin sa danseze flamenco si chitara sa rasune pe toata straduta, de parca toate incepeau si se terminau cu sunetul ei. poate nu ne-ar fi surprins atat de tare, nu ar fi parut o scena desprinsa dintr-un film, daca atunci cand toate astea s-au terminat, in toata efervescenta creata, nu ar fi inceput femeia blonda cu parul lung sa cante cu o voce care rasuna din adancul pamantului ala binecuvantat cu toate frumusetile lumii. apoi, rand pe rand, se opreau unii si incepeau altii, vocile se intrepatrundeau, cantau unii cu altii, unii peste altii, fiecare separat, o voce tanara si melancolica, alta trecuta bine de 60 ani, vesela si plina de viata, fiecare pe rand sau toti impreuna, chitara care nu se mai oprea, ochii in lacrimi, buzele rosii care fredonau cantece vechi, de jale sau de dor. imi venea sa plang de fericire, sa sar in sus, sa strig, sa cant cu ei, sa tin ritmul cu palmele, sa filmez, sa inregistrez macar vocal, sa am o marturie ca ceea ce s-a intamplat a fost real, sa ma creada cineva, sa inteleaga emotia aia pe care am trait-o pe cea mai mica straduta, a celui mai mic oras de provincie.

poezia ninei zice de stangacii, asimetrii, eu vorbesc despre dimineata de dupa, cand pe straduta cu nume de general parea ca nu se intamplase nimic cu o seara inainte. o doamna eleganta isi plimba cainele, o mama cu doi copii se straduia sa ii tina pe amandoi de mana, noi cautam o cafenea. grupuri de oameni veneau spre catedrala de langa hotel. o noua zi, un alt spectacol, de data asta o parada de palarii si rochii colorate, de copii cu sosete lungi si rochii cu dantele, de tocuri si cosuri elegante din rafie, de mult rosu, verde, ochelari de soare, costume elegante cu papion, prima masa cu vedere la catedrala, o cafea proasta cu lapte, picioarele mele in bensimoni, alergand sus-jos sa vada oamenii care intrau in biserica. eram atat de entuziasmata, erau atat de multi si de frumosi, incat ma uitam la stanga sa ii vad cu coada ochiului cum apar de pe stradute, la dreapta la masa de langa, plina de copii de generala, imbracati de parca erau toti copiii lui don draper din mad men. 

oraselul celor 97.000 de locuitori, cu stradute inguste, cu aspect de mahala si parcarea la sediul politiei, cu cafea proasta si dulce, cu mult zahar pudrat, cu eleganta mainilor dansand flamenco, cu toata jalea din vocile oamenilor cu munci obisnuite, cu program de la 8-16 sau de dimineata pana noaptea, cu multe pahare de sherry cu sprite, cu berea fara alcool, cu pozele din lift, cu baia din geam sablat, cu poze cu gura mare, din care inca mai aud rasul ala din tot sufletul, adevarat, asa cum numai o vacanta ca asta mai poate cuprinde.