zilele astea nu am putut sa fac lucruri marete, dar am invatat din nou ca binele meu e important si trebuie sa am grija de el. mi-au dat lacrimile in fata unui restaurant KFC de ciuda, de nervi, de neputinta, pentru ca stiam ce avea sa urmeze.
m-am dus din nou de bunavoie in locul din bucuresti de care mi-e cel mai teama, am sprijinit scaune, pereti, am asteptat intai sa ma lase sa ma intind pe un pat, am auzit povestile lor mici, simple, mi s-a facut rau cand am simtit mirosul unui covrig, am strans din nou pumnii, am tresarit de durere, de ciuda, de neputinta. mi-am amintit toti anii in care am asteptat acolo, oamenii cu care eram, cine a ramas, cine a plecat, cine nu va pleca niciodata. stiu fiecare pas, fiecare intrebare, oameni cunoscuti, oameni noi, oameni care se vaita, unii pe care ii ignora, altii pe care ii ingrijesc cu atentie, aud diagnostice, il astept si eu pe alt meu. acelasi. rotile scaunului care scartaie sub mine, racoarea aia placuta, m-as fi plimbat cu bicicleta acum dupa ploaie, dar aud doar rotile si mi-e rusine, ii spun ca pot urca singura. nu ma lasa, ma duce sus, acelasi etaj, o doamna cunoscuta ma intreaba ce mai fac, daca am venit iar in vizita, ma anunta bucuroasa ca imi da camera mea, uite si patul tau, zice ea. imi dau lacrimile de ciuda. de ciuda ca toate lucrurile astea imi sunt atat de cunoscute si totusi parca a trecut atata timp. prima seara intotdeauna trece usor, daca nu ar fi durerea asta sacaitoare. stiu ca e 5.47 pentru ca usa se tranteste agresiv si cineva ma pune sa strang pumnul.
ma uit in fiecare colt al camerei, imi aduc aminte ca am fost mai rau si zambesc. acum sunt bine, stiu sigur ca sunt bine. recunosc durerea pumnilor stransi, stiu ca urmeaza in fiecare dimineata, mai greu este cand trece durerea si eu sunt tot acolo. cativa oameni dragi imi scriu, ma intreaba cum sunt, au aflat, au auzit, de ce nu am zis, nu e nimic de zis, unii ma intreaba daca sa vina, eu le spun nu, ca de fiecare data, as putea sa le spun adevarul, dar nu il spun niciodata. va spun voua aici, ca si asa suntem cativa. pentru oricare dintre oamenii inchisi intr-o camera, tintiti intr-un pat, sa vezi un om drag care deschide usa aia nenorocita, este echivalentul bucuriei din dimineata de craciun. fara exceptie si exagerare. si mai sunt ei, cei care nu ma intreaba niciodata, dar stiu mereu ca o sa vina. a doua zi o astept pe ea, cu revista pe care imi dau seama ca o citesc doar aici, cand mi-o aduce cadou. doamna de vis-à-vis gaseste usa deschisa la noi, s-a stricat clanta, si ne spune ca se plictiseste, nu a mai venit nimeni azi pe la ea. o poftesc la povesti, sta in usa si incepe sa ne spuna cum a ajuns aici, ce crede ca are, ce analize a facut, nu ma intreaba nimic. dispare asa cum a venit.
azi sunt mai bine, a treia zi de cand nu mananc nimic. ies in sfarsit din camera, obosesc dupa cativa zeci de metri, dar sunt afara si asta inseamna ca in curand o sa plec. curand-ul asta e mereu relativ, ma asez cu ai mei pe o banca si incepe sa ploua. deschidem umbrela si stam toti trei sub ea, pentru cateva minute am impresia ca suntem in vacanta, e o bucurie ciudata, apoi cunoscuta, o stiu, bucuria aia cand stii ca a trecut, ca pana la urma doar banca aia conteaza. restul sunt momente de vulnerabilitate, care imi aduc aminte de binele meu. ne intoarcem in camera si ii citesc de profundis a lui wilde, ii cumpar alte bilete de avion, ii promit ca plecam acasa si ne facem iar planuri, ca o sa am mai multa grija de el. ca o sa iubim, o sa ne reindragostim, o sa vedem multe locuri noi, o sa ascultam muzica italiana de drum lung, si o sa cautam peste tot ochii aia colorati care se lumineaza cand ne vad. dau drumul pentru prima data la TV si gasesc un program cu muzica veche italiana. sunt in camera mea, cant, zambesc cu gura pana la urechi si mi-e teama sa nu ma auda cineva, am lasat usa deschisa. aud pasi, trece pe langa camera mea, imi aduc aminte ca ne-am vazut atunci cand imi era cel mai rau, ca mi-a zambit, ca nu am putut sa ii zambesc inapoi, ii zambesc acum, se opreste in usa, ii suna telefonul, intreaba lucruri serioase cu niste cuvinte de care nu am auzit si mi se par greu de pronuntat, e o urgenta si trebuie sa plece, lasa apa pe masa, inseamna ca se intoarce, se intoarce, ii vad numele scris pe halat, e deja tarziu, povesteste el, povestesc eu, rad din nou cu pofta si e rasul ala adevarat, rade si el cu pofta, mi-e rusine ca arat asa, apoi uit ca arat asa, se face ca pleaca, mai ramane, ma mai intreaba, ii mai povestesc, trec cateva ore bune, si parca nicicand camera aia nu mi s-a parut mai frumoasa, mai sincera, de parca nu mai era cel mai infricosator loc din bucuresti. ma uit sa vad cat e ceasul si imi dau seama ca am altceva acolo in loc de ceas, ma inteapa pumnul, si imi inchipui ca suntem in gradina la eden, in fata unei sticle cu vin.
in ultima seara a venit o doamna sa stea cu mine in camera. aici nu exista etichete, catalogari, aici toti avem cate un numar, un diagnostic, oameni care ne asteapta, povesti, mai ales povesti. ea mai avea si doua fete frumoase, destepte, un baiat care viseaza sa devina messi, iar eu eram pe picior de plecare, cand mi-a zis ca se duce la capsuni in austria de zece ani, ca acolo i-a fost rau, a avut prima hemoragie, dar nu a zis nimic pentru ca ar fi pierdut cei 20 euro din ziua aia. am plans pe ascuns, pentru ca de aproape zece ani am invatat ca nu ne intereseaza oamenii care sprijina peretii, sunt mai amuzanti cei care rad cu gura pana la urechi. nu suntem dispusi sa ii ascultam, ii intrebam cum se simt, dar de fapt ne gandim la ale noastre, asteptam un raspuns scurt, sau o jumatate de raspuns, important este sa radem cu gura pana la urechi impreuna, dar sa nu sprijinim niciodata aceeasi pereti. m-am asezat din nou pe pat, pot sa plec mai tarziu.
imi aduc aminte acum ceva ani, dupa ce trecusem iar printr-un moment dificil, cum una dintre rudele cu pretentii nemasurate, dar nejustificate, ma sfatuia soptindu-mi la ureche, sa nu vorbesc cu multa lume despre asta, oamenii te ocolesc si se gandesc ca ai chiar o problema mai serioasa. nu am apreciat-o niciodata ca om, asa cum nu am apreciat nici sfatul ei. e prima data cand scriu despre locul de care mi-e teama, despre problema mea, care nu este nici serioasa, nici neinsemnata, nici mica, nici mare, este doar a mea, si nicicand nu am stat cu vreo grija legata de oamenii din jur. de fapt, nici nu este problema mea, este povestea mea, parte din mine, unul dintre motivele pentru care rad mai mult decat altii, traiesc cu bucuria omului care isi pretuieste pernele colorate si bicicleta din hol, care isi duce binele in tari indepartate sa isi aleaga candva locul lui, care traieste intr-un an atatea povesti cat altii in zece, chiar si atunci cand are o branula in loc de ceas. ceea ce nu va doresc si voua.