povestea asta va fi citita doar de doua persoane si traita de una singura.
pentru ca ma simt mai vulnerabila ca niciodata, dar in acelasi timp intotdeauna am putut sa fiu asa in preajma ta. eu, cea care nu stie sa amestece cifrele in tabele, dar care de niste ani buni amesteca povestea asta cu multe altele, iar ea se incapataneaza sa imi aduca aminte mereu de camasile cu maneci ridicate si cravatele bleumarin. s-a pierdut printre ani, cladiri, etaje, mailuri, cafele, cuvinte aruncate in lifturi, pe scari, in baruri, la petreceri, mere impartite pe jumatate, imbratisari, sarutari nevinovate pe obraji si ochii colorati, care parca se lumineaza mereu cand apar. povestea asta este pentru mine, cea care nu stie sa amestece cifrele alea in tabele, dar care este acum prima oara vulnerabila dupa toti anii astia. ani in care prezenta ta mi-a fost mult timp de ajuns ca sa zambesc tamp o zi intreaga, in care te-am cautat prin bucatarii, in care am plecat intr-o tara straina, departe, sperand ca atunci cand o sa ma intorc, v-oi fi uitat de tot. de tine, de ochii colorati, de cuvintele tale aruncate la fel de zambitor pentru toata lumea, dar care pentru mine pareau cele mai alese. as putea sa iti repet atatea cuvinte, atingeri, strangeri de umeri, as putea sa ti le descriu in detaliu, sa iti aduc aminte, sa iti spun zile, seri, date precise, dar nu as sti niciodata sa ti le amestesc in tabelele alea care iti plac atat de mult. stii ca de multe ori m-am gandit ca mi-as fi dorit sa fiu altfel? mai apropiata de ceea ce faci, mai familiarizata cu ce iti place, mai putin visatoare, artistica, zambitoare, mai pragmatica, mai serioasa, mai cumva, oricum, doar cum ti-ar placea tie. apoi am inteles ca nu e vorba despre asta, ci este pur si simplu o poveste citita mereu de doua persoane si traita de una singura. atat.
scriu povestea asta aici, in noaptea devenita aproape dimineata, o alta zi in care ne-am intalnit intamplator, ne-am zambit sau nu, ne-am salutat incruntati si am incheiat acolo. pentru mine continua si dupa ora 6, uneori obsesiv, alteori doar cand imi aduc aminte franturi. scriu povestea asta aici ca sa o incep si sa o inchei la fel de frumos cum am inceput-o de una singura, in camera aia unde lumina ajungea doar inainte de pranz. fara regrete, fara asteptari, fara sa ne oblige pe niciunul dintre noi la ceva. vreau sa fie aici ca sa nu o uit, si poate candva sa ti-o povestesc in fata unei cafele, la fel de senini ca in oricare zi din anii astia. am scris atatea povesti despre tine, am impletit atatea povesti cu a noastra, incat uneori ma gandesc ca merita pagina ei. este despre doi neindragostiti, mai indragostiti decat multi pe care ii cunosc. pentru ca, din momentul in care are pagina si titlul ei, am recunoscut-o, am citit-o cu voce tare de zeci de ori in sufrageria mea cu mobila putina, o voi lasa ca pe toate celelalte si merge mai departe. ma simteam cumva datoare fata de povestea noastra, pe care am scris-o in mintea mea de nenumarate ori in ultimii ani.
zambesc cu gandul ca, poate daca vei afla vreodata despre bucuria pe care am simtit-o mereu in preajma ta, vei zambi la fel si ne vom aduce aminte impreuna de neindragostitii aia, mai indragostiti decat multi pe care ii cunosc. nu mai sper sa se schimbe ceva, pentru ca nimic nu mai poate sa fie schimbat. te voi intelege daca o vei amesteca cu cifrele din tabelele tale si o vei inchide acolo, fara sa mai spui vreodata mai mult de un buna incruntat.
titlul il gasiti cantat aici.