scoate din geanta cateva bomboane sofisticate, aduse de mine de la stockholm. imi spune ca au o umplutura interesanta, cu portocale, ii spun ca nu mai mananc zahar, insista ca sunt sofisticate, apoi ca nu putea sa le manance cu tata pe toate, fara sa stie ca am gustat si eu.
”Canalul fusese mutat pe VH1 și, în timp ce povesteam, începe videoclipul piesei The Unforgiven II, al formației Metallica. Ochii domnului și ai doamnei Hogea se mută, hipnotizați, pe ecran. Trece un fior prin încăpere și, ca teleghidați, părinții se ridică de la masă și se așază pe canapea, în fața televizorului.
- Era una dintre piesele preferate ale lui Alex, spune domnul Hogea. Are vocea sfârșită și privirea îi rătăcește de la videoclip, la mine.
Lay beside me, tell me what they've done...
Apoi se rupe firul. Crăciunul este întrerupt de tragedia pe care o împărtășim. Cădem din timp și rămânem suspendați într-o lume în răspăr în care nu există decât amintirea ororilor pe care le-am văzut. Suntem în aceeași cameră curată și luminată de beculețele bradului, dar avem cenușă sub pleoape și am orbit. Este iarăși beznă, ca atunci când clubul a rămas fără curent, după ce noi arsesem. Părinții nu au văzut, dar au simțit și ceva din întunericul acela li s-a transmis și a rămas cu ei. Cunosc prea bine mecanica acestor prăbușiri în tragedie. Uneori le declanșează ceva concret – un cântec sau o imagine - alteori irup pur și simplu, apar de nicăieri și ne duc înapoi acolo. Pe mine, în scrum. Pe ei pe un hol de spital, când au aflat că Alex și Bogdan au murit. Mamele plâng mut, cu lacrimi mari, imposibil de șters. Tații au capul plecat. Și-l sprijină în mâini sau îl lasă să cadă în piept.”
plang si eu cu lacrimi din alea mari, nesfarsite, cand ma gandesc la toti parintii care nu mai au pentru cine sa pastreze bomboanele. parintii pentru care Craciunul nu mai e o sarbatoare, iar bucuria nu mai e de 3 ani ce obisnuia sa fie inainte de Colectiv, noaptea aia nenorocita, blestemata, despre care pare ca am uitat. ne-am rasculat atunci, am urlat in strada, le-am rostit numele, dar am uitat de ei, nu ne mai adunam la fel de multi, urlam doar cativa nebuni cand ne mai strangem prin piata.
da, tu, ala care te-ai trezit de dimineata, esti norocos! esti norocos chiar daca ai fost parasit de iubita pentru un alt tip cu care bea pahare de prosecco in fratelli in loc de beri la 0,33 in control! esti norocoasa si tu, chiar daca ti-ai tuns singura bretonul stramb in baie si maine ai o prezentare importanta la birou. suntem norocosi cu totii, pentru toate vacantele unde zburam departe, toti parintii care ne pastreaza bomboanele alea bune, copiii prietenilor pe care ii vedem cum incep sa mearga copacel, barbatii care pleaca si nu se mai intorc, femeile care gasesc pe altii mai buni sau mai inalti, momentele nepotrivite cand ne indragostim de colegi nepotriviti, care nu se vor indragosti niciodata de noi, mancaruri proaste dupa care zaci la pat zile in sir, paturi de spital din care te intorci in casa ta, bicicletele de pe care cazi si iti julesti genunchii, masinile care te lasa in drum, copiii care iau note proaste la matematica, saruturile cu limba, sarcinile intamplatoare si minunile de copii care apar dupa, prietenii care se casatoresc si uita de tine, apoi divorteaza si plang pe umarul tau ore in sir, cainii si pisicile de care avem grija de parca sunt copiii nostri. suntem norocosi pentru toate dramele mici pe care le-am trait fiecare in cele 1.000 si ceva de zile de dupa Colectiv.
uneori, din confortul canapelei din sufragerie, printre pernele colorate de la ikea, printre voturi contra iubirii de orice fel, cand te uiti la oamenii care inca se revolta, care ies, care striga, care cer drepturi pentru toti, sau dreptate pentru cei care nu o mai pot cere, poate te gandesti si la parintii care nu mai au pentru cine sa pastreze bomboanele alea bune si te revolti si tu. si urli mai tare ca noi, astia care nu vrem sa uitam cea mai trista zi, despre cel mai trist sfarsit de lume.