sunt singura in piata si ma uit la oameni. rumoarea asta specifica ma tulbura, ma rascoleste, imi aduce aminte ca in tara cu rufele atarnate de balcoane si miros de mamaliga prajita pe strada, cu paste intinse la uscat in vazul tuturor, ma simt de fiecare data ca un personaj din filmele lor vechi.
femei cu parul permanent stau in fata casei pe niste scaune murdare de plastic, si vorbesc in dialect. repede, una peste alta, vocile lor sunt grave, se incrunta, dau mult din maini, degetele se misca ca ale unui dirijor, pare ca discuta lucruri serioase. in spatele meu un grup de copii arunca cu petarde, se amuza, incep sa ma deranjeze, dar ma uit in jur si nimeni nu pare sa auda bubuiturile din ce in ce mai dese. fata de la pizzeria lui cosimo striga numerele comenzilor. ventiquattrooooo, trentaaaaaa, quattordiciiiiiiii, dueeeeee. lumea asteapta imprastiata in toata piata sa ii vina randul si ma gandesc ca poate ar trebui sa mananc si eu. ma ridic si observ ca o doamna a scos o masa din lemn pe care a intins la uscat paste mici ca niste cercelusi. le aranjeaza, le intinde, le apropie, le departeaza, le zambeste, ma asez sa ma uit la ea, i-as face o poza, dar as strica tot filmul lui tornatore si as aduce prezentul in spatiul asta rupt de timp.
petardele bubuie in continuare, fata striga comenzile, sosul curge pe barbile lor, crustele de pizza merg din mana in mana, zgomotul de sticle se aude cum umple pubelele de gunoi, imi acopar urechile sa nu mai aud petardele si ma rog sa inceteze. de la un balcon incepe sa rasune o melodie si ma bufneste rasul, ma intreb ce mai urmeaza sa adauge regizorul in scena asta. primesc un mail si pe ecran apare un nume cunoscut, deschid repede si ma cufund intr-o poveste cu imagini alb-negru, intru in spatiu lui personal, imi dau lacrimile de bucurie in fata intimitatii noastre, admir spectacolul imaginilor inainte sa fie admirat de ochii altora si imi fac deja planuri pentru inceputul verii viitoare.
apoi ma gandesc de ce nu putem sa fim si noi asa, de ce nu esti si tu unul dintre ei, de ce nu pot sa fiu cea care iti scrie si tu cel care raspunde entuziast, de ce nu putem sa ne povestim relatiile, vietile, vacantele, de ce intrebarile sunt scurte si raspunsurile limitate, de ce tu nu imi spui vino, de ce nu iti spun niciodata vino, de ce doar eu ti-am spus cuvintele pe care nu le intelegi, iar tu mereu mi-ai raspuns apasat si raspicat, de ce am incheiat ceva ce nici macar nu incepuse, de ce eu sunt in piata asta si nu stau acasa sa oftez in pernele mele colorate, de ce mi-e atat de bine, cand sunt amintiri care ar trebui sa ma rascoleasca, de ce imi dau curaj, ma fac sa zambesc, ma obliga sa caut, sa tot caut, pana ce nu te mai gasesc. nu avem orasul nostru preferat, dar eu am atatea. nu am plecat niciodata impreuna, dar eu ma intorc acasa ca sa am de unde pleca din nou. nu ne lasam mesaje pe frigider, dar eu scriu povesti si tu le citesti. nu ne sarutam cu vanatai pe buza de jos, nu ne tinem de mana pana ne transpira palmele, nu avem filmul nostru preferat, nu muscam din felia fiecaruia de pizza, nu ne facem planuri, tu nu imi spui niciodata vino, asa cum nici eu nu o sa iti mai spun vreodata mai stai.
nu am timp sa oftez in pernele colorate, despachetez a patra oara saptamana asta si in cateva zile trebuie sa impachetez din nou. nu am timp sa oftez, asa cum nici tu nu mai ai timp sa ma cauti.
mozarella topita se scurge printre degete, piata are un glas comun, o tanguiala amestecata printre consoanele apasatoare ale dialectului din sud, mesele sunt pline, se golesc, se umplu din nou, langa mine se aseaza un cuplu, ea este expansiva, il tine dupa gat, isi lasa capul peste capul lui, el zambeste, desi ea nu il vede, e zambetul ala, ea isi face cuib acolo, el ii face loc, pare ca e liniste in toate dezordinea aia, pare ca din cand in cand lucrurile se aseaza, se regasesc, si eu ma conving din nou ca nu poti sa iti faci cuib intr-un alt om, dar poti din cand in cand sa te asezi ca si cum ai fi ajuns acasa.
