aseara ma opresc la mega image-ul de langa birou. vorbesc la telefon printre rafturi, cutiute cu afine, pungi cu chimion, lapte cu caimac si, in timp ce vorbeam, imi amintesc ca am avut impresia toata ziua ca e ajunul craciunului. conversatia imi aduce liniste si rezolva cumva, ca printr-o minune, o problema care ma tot macinase saptamana asta.
nu degeaba gerul de afara are miros de sarbatori! pe titulescu se lucreaza, reabiliteaza blocurile, mintea imi zboara aiurea la saptamana pe care simt ca o car in drum spre casa.
la parterul unui spatiu comercial, un barbat isi facuse adapost pe cartoane, infofolit in partea de sus, dar in adidasi, cu gleznele goale. strang pumnii de frig, trec mai departe, nu am niciun drept sa ma plang. ma opresc in mijlocul drumului si mi se face frig, de parca am si eu gleznele goale. imi amintesc ca am trecut pe langa pepco, acolo sigur gasesc o patura. intru, caut printre stelute, ingerasi, mos craciuni, asta rosie e prea mica, asta e pentru copii, o gasesc, ma duc la casa mai linistita. in fata mea, o femeie careia nu ai fi putut sa ii definesti bine varsta, mica, cu ochelari, parul scurt, plateste doua paturi, mari, pufoase, ii cere vanzatoarei sa le taie etichetele, le pune intr-o punga mare, ma gandesc oare si ea…, nu, nu cred. platesc si eu, ies. observ cum doamna cu ochelari ii lasase deja punga cu paturile si trecea pe langa mine. ii zambesc, ii spun incurcata ca tot pentru el o luasem si eu, se jeneaza, se mira, isi cere scuze ca nu a stiut, ca ii pare rau ca am cheltuit banii degeaba, eu sunt putin coplestita.
reusesc sa ma adun, am emotii, o asigur ca mie imi pare bine, ma bucur sincer ca am gandit impreuna acelasi gest. ii spun despre barbatul care sta demult pe langa blocul meu, intr-un spatiu improvizat si caruia aveam de gand sa ii pregatesc un pachet, incepe sa imi povesteasca despre barbatul de pe cartoane, are 43 ani, ii cumpara mereu haine, sosete groase, i-a adus si un telefon daca are nevoie sa cheme ambulanta, acum i-l luase in casa sa il incarce, intr-o zi il gasise cu piciorul supurand, s-a dus la farmacie sa cumpere fasa si solutii ca sa il curate, ea este medic, pana la urma a chemat ambulanta, a insistat sa il duca la spital, apoi dupa un timp l-a gasit iar aici. ii duce zilnic mancare calda, se interesase de cateva adaposturi, dar el i-a spus ca acolo nu e neaparat mai bine, ca nu le da mancare, nu au unde sa se spele, stau pur si simplu unii peste altii, macar e cald. ma uit la ea in timp ce vorbeste si am impresia ca are o voce de inger, atat de calma, incat pare ca toata bunatatea care lipseste zilele astea dintre noi, am regasit-o in cateva minute. e preocupata ca urmeaza sa plece 3 saptamani si nu poate sa il lase asa, povestim, ii urez ca tot binele sa i se intoarca candva, imi spune sincer ca nu asta asteapta, are de toate, sa se indrepte binele si spre altii.
ne despartim zambind si ultimele cuvinte pe care le-am auzit au fost ca ii pare totusi rau ca am dat banii degeaba pe patura. dintr-odata imi amintesc noaptea de duminica, cum stateam pe vine in baia avionului si tremuram de durere. mi se facuse frig, aveam frisoane si singurele ganduri care imi mai treceau prin minte erau cum o sa ajung acasa. ce fac daca ma scot de aici, daca nu mai am voie sa intru din nou la baie sa ma intind pe jos, cum o sa stau pe scaunul ala inghesuit, cum trec de autobuz, pasapoarte, culoarele alea lungi, interminabile. imi amintesc stewardesa cu buze roz, mi-a zis la revedere, m-a intrebat de ambulanta, imi amintesc coada interminabila de la pasapoarte, greutatea rucsacului, dar nu din cauza lui stateam cocosata, nu mai puteam sa ma indrept, imi amintesc fata tanara de la coada de langa, singura care m-a intrebat daca mi-e rau, m-a dus ea in fata, politistul mi-a zis de ambulanta, taximetristul incerca sa faca conversatie, as fi vrut sa ii explic, sa imi cer scuze, sa ii spun prin ce trec, sa plang, dar eram atat de bucuroasa ca ajung acasa si pot sa ma incovrig ca un copil si sa adun toata durerea aia sub mine.
nu stiu de ce mi-am amintit episodul de duminica, ba da, stiu, zilele astea cand nu m-am putut ridica din pat, nu am putut sa mananc, sa vorbesc, sa raspund, sub o forma ciudata, inexplicabila, am fost bucuroasa ca am trait toata durerea aia la mine acasa, in patul meu, cu patura mea, pe pernele mele colorate, si nicicand nu m-am simtit mai recunoscatoare ca aseara, cand strangeam patura la piept in drum spre casa. am plans toata strada petru maior dintr-un sentiment ciudat, amestecat, de bucurie ca oamenii buni ajung la mine, de ciuda ca nu sunt eu mai buna, de durere ca suntem atat de indiferenti unii fata de altii, ca nu ne pasa, nu ne intrebam cu adevarat, nu asteptam raspunsurile. cand am ajuns la bloc, am gasit o plasa si bastonul lui in locul in care sta mereu si asculta radio, pe scarile din fata intrarii in bloc. el nu era. i-am pus patura deasupra lucrurilor si am intrat in bloc, m-au vazut doua fete care erau cu cainele si mi s-a parut ca s-au uitat la mine intr-un fel.
dupa cateva minute deschid geamul si aud vocea groasa a barbatului cu bastonul. le observ pe fetele de mai devreme, il carau amandoua de cate o mana, pun patura sub el sa se aseze, el se mira, apoi le spune ca a cazut, nu aud foarte bine, bate vantul si deja gerul iti arde obrajii, una tot vorbeste la telefon, vreau sa ma asigur ca nu pleaca, vine ambulanta, doamna de acolo are o voce blanda, ii spune ca o sa il curete de sange, si gasesc o solutie unde sa il duca, nu aud ce spun fetele, dar au stat tot timpul langa el, cand ma intorc dupa cateva minute la geam, fetele dezlegau cainele, ambulanta plecase, nu mai era nici el, bastonul sau patura mea.
imi revin in minte cuvintele lui cand l-au intrebat cei de la ambulanta de unde este: Dumnezeu mai stie de unde! ieri nu a fost ajunul craciunului, dar ar fi asa frumos daca ne-am preface cu totii ca este azi!
imaginea de aici