de cateva zile coc continuu. cheesecake, tarte cu spanac si pecorino, tarte cu ciocolata si zmeura, tarte cu broccoli si ricotta, cuptorul meu a obosit de cate a vazut zilele astea. e felul meu de a nu ma gandi, de a nu avea timp de regrete, de nostalgii, de a despica firul in patru, in patru zile. sau cinci.
nu le-am numarat nici pana acum. de fapt, parca nici nu au fost. ma asez la birou sa scriu si incep sa caut mese si scaune pentru sufragerie. apoi genti de voiaj, bilete de avion, matura si faras, mai bine mai coc ceva, in loc sa astern povestea asta pe hartie. ma plimb din bucatarie in dormitor, din baie in sufragerie, din hol pe balcon, as da cu aspiratorul, dar nu mai merge. mai bine mai coc ceva, in loc sa astern povestea asta pe hartie. mai bine ma preocup de ceea ce mananc zilele urmatoare sau de emailurile cu scrisuri urate care vor urma de luni incolo.
nu le-am numarat nici pana acum. de fapt, parca nici nu au fost. ma asez la birou sa scriu si incep sa caut mese si scaune pentru sufragerie. apoi genti de voiaj, bilete de avion, matura si faras, mai bine mai coc ceva, in loc sa astern povestea asta pe hartie. ma plimb din bucatarie in dormitor, din baie in sufragerie, din hol pe balcon, as da cu aspiratorul, dar nu mai merge. mai bine mai coc ceva, in loc sa astern povestea asta pe hartie. mai bine ma preocup de ceea ce mananc zilele urmatoare sau de emailurile cu scrisuri urate care vor urma de luni incolo.
dar cine mai stie cand urmeaza luni? lunea de dupa.
ma intind pe canapea, inchid ochii si aud usor cum picura pe geamul din mansarda. nu picura, ninge, dar e o ninsoare grea, apasatoare. in mintea mea e o poveste dintr-aia pe care nu ai cum sa o spui altora. prea mici sa inteleaga, prea mari sa se bucure. miroase a kurtos, a parfum cu piper negru, a piele sarata, a spuma de baie peste pielea sarata, a zambetele alea prostesti pe care le vad in oglinda de pe hol, de unde rasuna un vechi cantec italian, sau de fapt o voce care canta un cantec vechi italian. ma uit la persoana din oglinda, are chipul tuturor iubirilor mele trecute si totusi nu imi este familiar. oare cand a aparut, de cand sta acolo si ma priveste, de cand suntem impreuna in asternuturile astea albe si ascultam cum ninge in ianuarie. dintr-odata mi se face rusine de toata atmosfera asta romantica, desueta pentru gustul meu, ma ridic, pun o alta melodie, si afirm cu voce tare ca nu as putea sa traiesc fara muzica mea. fara tanguielile astea care imi definesc fiecare miscare, care imi aduc aminte cand am mancat si ce, cand aveam corpul acoperit cu spuma de baie, cand aveam corpul acoperit cu el, cand l-am descoperit ca sa il recunoasca, cand am stat unul in fata celuilalt in tren, sau cu capul pe umarul cu forma perfecta, de parca acolo statuse dintotdeauna. nu toate capetele incap pe toti umerii, credeti-ma pe cuvant. asa cum nu toti umerii se lasa intr-o parte ca sa iti sprijni tu capul. asta am invatat in ultimii ani, dar poate nici nu am avut timp sa caut.
nici acum nu am timp, nici el nu are timp, asta inseamna ca in mansarda asta nu e timp pentru altceva. caut cuvintele potrivite sa spuna ca nu imi place sa fac planuri, dar ca traiesc doar pentru planurile pe care le fac. ca planurile si viata mea sunt asezate intr-un troller mic de mana, pe care il urc si cobor, ca nu stiu cum sa stau, sa astept, ca nu astept nimic, daca vreau ceva imi pun din nou viata intr-un bagaj si plec. nu imi plac lucrurile simple, pe alea le-as fi putut avea demult. de aia am iubit ani de zile cea mai complicata poveste, de aia am inceput sa scriu, de aia am lasat pe altii sa creada ca totul este o fantezie, ca le spun orice, in timp ce eu traiesc povesti dificile, complicate, prea complicate sa scriu despre ele. cred ca imi citeste gandurile, imi spune ca e dificil, zambesc prostesc, se uita ciudat la mine, ii confirm cat e de dificil, ii spun planurile mele pentru primele luni din an, rade el, ne intrebam daca va urma, nu raspunde niciunul, as vrea sa plang, dar incepe din nou sa imi miroasa pielea a sare si uit. asta e un lucru ciudat, uit sa plang.
as vrea sa stau aici in bucatarie, sa privesc in gol sau macar tarta de ciocolata din cuptor si sa plang, sa jelesc, sa ma intreb de ce mie, de ce asa, de ce dificil, complicat, de ce nu pot sa scriu simplu despre asta, sa va spun uite asta sunt eu, asta este el, as pune doua-trei dialoguri intre noi, voi ati intelege personajele, v-ati imagina chipurile, trasaturile, si le-ati recunoaste pe strada daca ar trece pe langa voi. dar eu uit sa plang si nici nu stiu sa povestesc pe intelesul vostru. ciudat, nici macar nu stiu daca am inventat ceva doar ca sa mai treaca timpul, doar ca sa ma macine o traire d-asta, sa ma joc de-a indragosteala, sa am cu ce sa ma laud altora, prea mici sa se bucure, prea mari sa inteleaga.