tu de ce nu ma postezi pe facebook?
eu sunt aici cu tine. te traiesc!
asta imi inchipui ca i-a raspuns adrian marcelei cand i-a pus intrebarea aia prosteasca. apoi a tras-o de par spre el si s-au prefacut ca a doua zi ea nu urma sa plece din nou la munca in anglia. aceasta este o poveste adevarata, auzita tarziu in noapte, intr-unul dintre avioanele care se intoarceau spre casa. marcela cu cutia de pringles si extraveralul, eu obosita si fara prea mult chef de vorba. nu stiu cum am inceput sa povestim, nici nu mai tin minte cine a initiat discutia sau orasul unde locuia acolo, dar tin minte foarte bine ca am exclamat cand am aflat ca sta in casa cu 5 bulgari, ca au facut impreuna craciunul si revelionul, ca erau primele sarbatori departe de casa, de tot, dar au fost suportabile, pe cat de suportabila poate fi distanta, ca a mai plecat, s-a mai intors, apoi a inceput sa rosteasca prenume, de parca i-as fi cunoscut dintotdeauna. se mai oprea din cand in cand sa se uite pe geam, i se parea ca sunt turbulente, o linisteam, apoi continua povestea. se intorcea doua saptamani in vacanta, nu stie nimeni ca vine, o intreb care e primul lucru pe care vrea sa il faca acasa, se uita direct la mine si imi raspunde raspicat, de parca nu ar avea nicio emotie, ca o sa se duca la cimitir. sunt incurcata, ma gandesc ca si-a pierdut parintii, ii spun ca imi pare rau, schimb subiectul, aduce ea aminte de familie, sta cu fratele si sora mai mica, cea care are un retard, nu primeste nicio pensie de la stat, s-a chinuit mult sa obtina ceva pentru ea, i-au respins dosarul chiar si la bucuresti pe motiv ca ar putea sa lucreze, din nou pare ca nu are nicio emotie, desi imi inchipuiam drama, neputinta, disperarea si mi se parea ca ceva e nedrept in lumea asta. dar ea nu parea sa se simta nedreptatita, ma intreaba daca as locui departe de casa, ii spun ca am locuit, ca a fost foarte greu, ca sunt intre doua lumi, ca as pleca de tot, dar m-as intoarce des, ca sunt atasata de oameni, nu de locuri, ca nu ma leaga nimic de locuri, ma leaga de oameni, ca m-as lega de ei sau as pleca cu ei departe, ma asculta atenta, ma incurajeaza din privire sa continui povestea, dar eu as vrea sa aflu mai multe despre ea.
a locuit si la londra intr-un cartier rau famat, dar nu a patit nimic, nu s-a simtit amenintata, desi era mereu atenta, a lucrat la un hotel in centrul orasului, viata e grea si scumpa, acum sta intr-un orasel linistit, este genul ei, la 10 dimineata nu vezi om pe strada, doar veveritele. casele nu au incuietori, ma mir tare, s-a obisnuit, adrian a incurajat-o sa plece, sa isi doreasca mai mult, il numeste concubin, apoi prieten, s-a purtat mereu frumos cu sora ei, o scotea in oras, o plimba, nu i-a fost niciodata rusine cu ea, nu a tinut-o ascunsa, asta i-a placut mult la el. nu stiu ce s-a intamplat cu povestea lor, pare ca s-au despartit, nu intreb, tac, lucreaza de la 14-22 intr-un depozit unde isi imparte pauza de 30 minute intre tigari si un sandvis, in rest de colo-colo, printre rafturi mari, cate 20 km zilnic in acelasi depozit, ca un soarece in cusca. mi se face mila, ma intreaba daca poate sa ia la intoarcere carmin si violet de gentiana, ma uit mai atenta cat e de ingrijita, incerc sa ii ghicesc varsta, apoi pomeneste de martin, scotianul cu care s-a imprietenit, de filmele pe care le vad impreuna, de timpul care trece mai bland, dar cu aceeasi durere, a fost sincera cu el, i-a spus ca adrian ramane dragostea vietii ei, singura, ultima, poate a observat ca am facut ochii mari de mirare, nu spui asa ceva despre un fost iubit, mai ales unui barbat care ar putea sa devina noul tau iubit, apoi se uita fix in ochii mei si rosteste raspicat, stii, adrian a murit. nu imi gasesc cuvintele, inteleg de ce vizita la cimitir, pun cap la cap povesti, nu stiu ce sa o intreb, imi spune ea ca s-au cunoscut cu 5 ani in urma, ca a fost un om extraordinar, ca nu era foarte tandru sau declarativ, dar stia ca o iubeste, ca aveau planuri sa isi construiasca o casa, ca era dragostea aia de la 50 ani, care speri sa fie pentru totdeauna, ultima sansa. era in anglia cand adrian i-a spus ca se simtea rau, il durea capul de zile intregi, apoi tot acolo, fara bani pe cartela, cand a primit seara acasa zeci de mesaje, in care ii spunea ca i-au descoperit tumoare pe creier, ca l-au trimis la bucuresti, iar de a doua zi era deja paralizat pe o parte, nu au mai putut face nimic pentru el, nu mai vorbea corect, fusese inginer, un barbat bun, l-au internat intr-un centru de ingrijiri paliative, s-a dus in mai o saptamana la el, nu a mai putut sa povesteasca despre ale lor, nu mai exista nimic al lor, nu a mai avut cu cine, doar il tinea in brate, se bucura de el, el de ea, isi luasera la revedere demult, peste o saptamana a murit si nici nu s-a dus la inmormantare. ea il tine minte cum era in sufragerie cand ii pusese intrebarea aia stupida.
ii multumesc pentru companie, imi multumeste ca am ajutat-o sa treaca peste teama, apoi mi s-a parut ca avea pentru prima data emotii cand mi-a marturisit ca singuratatea e grea. zambesc stramb, ii confirm, astept la pasapoarte si ma gandesc cata dreptate ar fi avut adrian cu raspunsul ala. pe oameni ar trebui sa “ii traim”, nu sa “ii postam”.