suntem unul langa altul in pat, privesc in gol. ma macina tabloul din fata, chipul din el care ma priveste din orice unghi al camerei, ma judeca, asteapta sa vada ce urmeaza, iar eu nici macar nu stiu cum am ajuns aici. unul dintre avioanele care m-au adus anul asta de colo, colo, pare ca m-a lasat intamplator direct in camera asta. perdeaua se misca usor si reusesc sa imi dau seama ca afara este o zi frumoasa. tacerea ma apasa pe umeri si ma obliga sa spun totusi ceva. incerc sa imi indes nasul in spatiul dintre ureche si umar, caut adopost, evit cuvintele. imi face loc, ma apasa cu capul, pentru o secunda m-a pacalit si spun totusi cu voce tare ca nu e vina nimanui. ca uneori oamenii se intalnesc intr-un timp si spatiu definite, ca aici, acum, este intreaga noastra poveste. ma apasa si mai tare, semn ca nu vrea sa vorbim. as vrea totusi sa il intreb cine e femeia din tablou, cu parul pana la umeri si breton, care se uita de cateva zile la noi si la povestea din dormitorul asta. nu e momentul, ies din adapostul creat ca sa pot respira din nou. era mai bine acolo, cu respiratia taiata. imi tiuie urechea, as vrea sa ii spun asta zambind, dar nu stiu cum se zice pe limba lui.
ma intreaba dintr-odata daca putem sfida spatiul si timpul, ii raspund ca da, dar nu cred ca ne dorim, el se incrunta, eu ii apas cutele cu degetele si ii amintesc ca a venit momentul sa scriu un roman, iar povestea noastra este prea scurta, nu ar incapea intr-atatea pagini. rade, imi spune sa o lungim cu cateva pahare de prosecco, incep sa ii fredonez caruso, te voglio bene assaie, ma tanto tanto bene sai, è una catena ormai, che scioglie il sangue dint'e vene sai. ne rostogolim, ne intalnim, ne indepartam, ne intoarcem pe partile frumoase, apoi pe cele pline de defecte, ne atingem vene, fire de par, unghii, ne incurcam in asternuturi, cad perne pe jos, peste noi, ne sufoca, simt ca ma apasa ceva si nu pot sa respir, femeia din tablou ne urmareste fiecare gest, pare incruntata, ne rostogolim, ne intalnim fiecare pe perna celuilalt, apoi cand ma uit afara imi dau seama ca deja s-a intunecat. hainele mele sunt imprastiate peste tot in casa asta, sunt ingrijorata ca nu am timp sa le strang, ca o sa le uit, incep sa le adun, sunt agitata, vine dupa mine, imi spune sa le mai las, asa o sa stie ca ma mai intorc, ii spun ca nu am promis asta, o sa ne intalnim in alta parte, o sa te lase un alt avion acolo, imi raspunde, e convins ca povestea asta imperfecta, mai are cateva pagini ramase. as vrea sa fiu trista, dar nu mai stiu demult cum sa fac asta. ma prefac totusi, poate asta il face sa se simta mai bine, incep sa ii fredonez ceva in romana, pare ca ii fredonez, cand de fapt ii spun tot ceea ce nu am curajul pe limba lui.
trec mana peste buze si rujul se intinde pe obraji, ma frec la ochi, asa trebuie sa arate tristetea, asa cred ca sufera oamenii dupa povestile scurte, asa ar trebui sa sufar si eu. ma chinui sa plang, cand eram mica imi turnam picaturi de apa pe obraji sa para ca am plans, as putea sa fac asta, dar nu mai sunt mica si nici povestile pe care le traiesc nu mai sunt demult scurte. fiecare poveste o continua pe urmatoarea, o reia de unde a ramas, o rescrie mai frumoasa, ii schimba inceputul, finalul, de fapt din moment ce continua, inseamna ca nu are final, si uite, sunt deja ani de cand traiesc aceeasi poveste. uneori te iubesc asa cum numai un om care a pierdut totul poate sa o faca, asa cum iubesc oamenii care stiu cum vor sa fie iubiti inapoi, asa cum o fac cei care nu vor sa piarda nimic, care nu isi fac un scop din asta, care nu pun pauza vietii lor ca sa o traiasca pe a altuia, care sunt in spatiul si timpul lor, care leaga povesti unele de altele, le rescriu, le iubesc pe toate la fel, si cand eu spun te iubesc, nu ma refer la tine, la o singura poveste, ma refer la mine, cu toate cele dinauntrul meu.
trec mana peste buze ca sa imi sterg conturul rujului care trecea peste buza de sus. imi pun portjartierul, fusta, tocurile, scot fusta, pun trenciul, indes toate lucrurile in portfard, ies din baie, trollerul e inca acolo, trag de el de parca este caruciorul unui copil, este copilul meu, o intreaga bucurie ascunsa intr-un bagaj, aeroportul asta imi stie secretele, soferul din uber fredoneaza melodia de la radio, care ma face sa imi doresc sa ma marit cu un barbat din sudul italiei, cu capul mare si mult par pe el, cu care sa ma rostogolesc in asternuturi, in casa parintilor sai, in timp ce din bucatarie se simte miros de anghinare si pe jos sunt pahare de prosecco, o vaza cu lalele, din care inca se mai scurge apa. probabil m-ar vorbi toti pe la spate, ar zice ce barbat urat am, ce nefericita trebuie sa fiu, si-ar da cu parerea, ar avea ce discuta intre ei, ar face o pauza de la hashtag-urile lor, in timp ce eu m-as rostogoli de dimineata pana seara in asternuturi, am face un copil cu mult par pe el si daca nu am face, am trai la fel de fericiti unul in adapostul celuilalt.
trec mana peste buze si nu inteleg de ce nu mai sunt deloc colorate.