se uita la mine cu o incrancenare pe care nu o mai vazusem pana atunci. mi s-a parut ca ochii i se intunecasera si narile i se miscau in acelasi timp cu sprancenele. auzeam ce imi spunea, dar nu intelegeam toate cuvintele.
pareau cuvinte amestecate, pline de rautatea unui om care statuse intotdeauna in acelasi loc. ale unui om care se misca, care da din maini si din picioare, vede locuri, cunoaste oameni, dar locurile i se par intotdeauna urate, oamenii la fel de urati, si el se intoarce de parca nu s-ar fi miscat niciodata din loc. fixez privirea inainte sa para ca sunt inca atenta, dar am plecat demult de acolo.
m-am mutat cu gandul pe o plaja cu nisip auriu, care imi arde talpile si ma impinge intr-o apa turcoaz, rece ca gheata. langa mine sunt doua fete, pe una o stiu ca pe palma mea dreapta, pe alta abia am cunoscut-o si imi place de parca ar fi palma mea stanga, la care ma uit totusi mai rar. vorbim una peste alta si ele folosesc cuvinte frumoase, zambesc sincer, amestecam marea cu scoicile din farfurie, materialele din in alb cu papucii de plaja, confetti-urile aurii cu steguletele intinse pe perdea in al 34-lea an al meu, al nostru, pe comisarul montalbano cu sierva maria a lui marchez, pe jovanotti cu muzica indie, verdele din dreapta cu albastrul din stanga, toate astea peste o liniste care se asterne intre miezul noptii si primele raze ale soarelui. la ora 8 dimineata ma trantesc pe canapeaua de pe terasa, vad o mare infinita in fata mea, catedrala din oras, bate un vant rece si prosoapele vin toate peste mine.
dintr-odata aud din nou vocea care ma aduce inapoi in locul de unde credeam ca am plecat demult. vocea care imprastie cuvinte rele, ale omului care sta pe loc. nu am curajul sa il infrunt, sa ii spun si eu aceleasi cuvinte, sa ma apar, sa ii apar pe ceilalti si raman nemiscata. incepe sa ii miroasa parul, sa transpire din toate incheieturile, sa se agite, iar eu inchid repede ochii si ma mut cu gandul pe malul senei.
intr-o seara de vineri, atunci cand parizienii se aduna si isi intind peste tot paharele de prosecco, cutiile cu branzeturi, smochinele si bensimonii murdari dupa atatea drumuri. oameni noi, emotia primelor replici, stilul lor inconfundabil de a fi simpli si eleganti in acelasi timp, stilul lui inconfundabil de a fi complicat si greu de descifrat, gesturile copilaresti, emotia primului pahar impreuna, intrebarile carora le-am dat cele mai copilaresti raspunsuri, replici repetate in gand si nerostite, picior peste picior intr-un gest stangaci de imperechere, eu nu stiu cum, el nu vrea sa, un weekend ca in benzile cu Mimi, Fifi & Glouglou, care mi-as fi dorit sa nu se mai termine, sa se intample ceva diferit, sa raman acolo in povestea asta, dar niciodata lucrurile nu sunt simple ca stilul lor frantuzesc.
ies cu forta din gandurile mele pentru ca ma intreaba pe un ton agresiv ce am de pic mereu pe ganduri si de ce sunt mereu intre tari, de ce schimb avioane, de ce nu ma stabilesc, ce imi place atat in locurile alea, incepe sa imi spuna ca parisul e aglomerat si francezii nationalisti, ca roma e murdara si italienii niste coate-goale, ca nemtii sunt reci si nu isi fac prieteni, ca englezii sunt betivi, ca in suedia traiesti ca intr-o cutie pentru mobila ikea, gaseste cusur fiecarui loc si il nemultumesc raspunsurile mele. caut ceva viu si vibrant in privirea aia, in schimb gasesc replicile si chipurile atator oameni, colegi, necunoscuti, captivi in propria rautate, in lupta continua de a gasi si a sublinia raul si uratul in altii si de a nu intelege niciodata din ce se compune frumosul. fixez din nou un punct de pe perete ca sa il las vorbind, sa para ca sunt acolo, cand de fapt ma intorc cu cateva saptamani in urma, cand goneam pe strazile din roma intr-o alta poveste.
acolo suntem joe si ann in varianta moderna, il tin strans in brate in timp ce el goneste pe un scuter electric pe stradutele noastre preferate. profit de curba pe care o ia brusc, il strang cu disperarea unei femei care se preface indragostita, ma lovesc cu casca de casca lui, intram pe via alessandro poerio si ma simt destul de atragatoare cand fusta de blugi se ridica si el ma strange usor de picior in timp ce asteptam la semafor. impartim 4 portii de paste, inghetate infinite, 1 geaca pe care stam pe ciment sa ne uitam la filmul din piata, 1 tiramisu, 2 felii mari de pizza, 2 creme solare, 1 umbrela colorata cumparata de la chinezi, 3 cornetto, 2 playlist-uri de drum lung, 1 mare, 1 barca cu motor, 1 palarie de pescuit, 6 smochine si 3 replici cu care am putea lua premiul pentru cea mai buna poveste originala.
revin in incaperea in care aerul devenise de nerespirat, de data asta il intrerup eu, ii vorbesc fara intrerupere minute bune, ii spun povesti, multe povesti, ii numar avioane, autobuze, trenuri, oameni, tari, ii spun ca seamana cu multi pe care ii cunosc, ca a intrat in randul oamenilor care raman pe loc, a celor dezamagiti continuu, care nu aduna povesti, ci frustrari, a celor care cauta cuvantul gratitudine in dictionar, care se intorc doar ca sa pastreze uratul din acest loc, care vorbesc continuu despre altii si gasesc o alinare intr-un bilet de avion dus-intors.
a celor care vor ramane mereu pe loc, de parca avionul lor nu ar fi decolat niciodata.