stau la usa si ascult zgomotele clantelor. pandesc cateva minute pana se opresc din scartait si ma simt in siguranta sa ies. cobor pe scari, am adidasii roz, haina noua de la cos, mi-am prins parul si m-am dat cu lolita lempicka.
ma simt pregatita pentru ceea ce urmeaza, am asteptat demult momentul asta. chicotesc cand ma gandesc, telefonul vibreaza de multe ori in buzunar, dar rezist tentatiei de a-l scoate. am oricum doua sacose de carton in mana si sunt atenta la tot ce ma inconjoara. ma sperie pisica de la iesirea din bloc, pe strada nu este nimeni, imi vad mai departe de drum. in parc doi oameni isi plimba cateii, pe o alee este intuneric, ma inghesui printre copaci si simt miros de iarba proaspat tunsa. traversez parcul, intru intentionat intr-o balta, face un zgomot care imi aminteste de mine la o alta varsta, las gandul sa isi urmeze cursul firesc, reduc viteza pasilor, iar intr-un final ajung pe partea opusa blocului meu. ma opresc sa treaca un baiat pe bicicleta, imi multumeste, apoi pasesc bucuroasa in fata celor trei tomberoane de gunoi pentru reciclarea selectiva, motivul pentru care am iesit din casa dupa cinci zile, pentru care am pus adidasii roz, parfumul meu preferat dintotdeauna si haina noua. zambesc, dar nu e zambetul meu din alte zile. este cel descoperit in urma cu cinci zile cand am primit recomandarea de a ramane acasa pentru o perioada nedeterminata, este un zambet domolit, nu l-am cunoscut pana acum.
era finalul lunii februarie cand am vorbit prima data despre virusul de care auzisem pe la inceputul anului, l-am intrebat cum e atmosfera in cel mai frumos oras din lume, mi-a spus ca nu a ajuns panica la ei, lumea cumpara mai mult din supermarket-uri, dar in rest se bucura de cinele cu prietenii, de multe pahare cu vin, carbonara si tiramisu, il pun sa mi le descrie, sa imi povesteasca din nou despre sudul in care s-a nascut, imi trimitea poze, ne bucuram amandoi de viata fiecaruia, a mea ii era necunoscuta, de aici si curiozitatea mai mare. pozam apusul, cladirea de birouri, rochia mea in lift, fusta in pliuri pe banca din parc, bretonul mult prea scurt, fata mea trista cand am ajuns acasa, ma incuraja, ii ceream poze cu orasul, imi trimitea cu el, orasul, vreau sa vad orasul, imi aminteam de toate locurile pe care le stiu cu ochii inchisi, abia te-ai intors, stiu, dar nu as mai fi plecat, hai inapoi, nu pot acum, la noi sunt speriati cu virusul, nu ne mai lasa sa plecam, hai tu, hai ca vedem, mai arata-mi orasul, doamne, ce atmosfera, cum freamata de viata, ce prostii zic astia la televizor, o sun pe vara-mea sa ii spun sa nu isi faca griji, lumea isi urmeaza cursul cu aceeasi bucurie caracteristica, imi sun o prietena, vorbim pe limba ei, ma linisteste, este totul in regula acolo, trec de unirii si decid sa o iau pe jos spre casa si sa pozez tot ce imi place in jur.
ma suna seara, ne vedem, ce departe esti, ce departe esti si tu, insista din nou cu hai aici, ii explic, ii spun ca lui nu ii interzice nimeni, hai, imi spune bine, facem o nebunie, vin weekendul asta, nu pot, sunt plecata in vacanta, ai uitat, a uitat, atunci hai ca mai vedem, vreau neaparat, vrea si el, ce greu este sa fii acolo si eu aici, tu acolo in orasul meu, cel mai frumos din lume, ce dor imi este, ii aud vocea, cuvintele, vorbim pe limba lui si mi se pare ca este cu mine in camera, de fapt nu, ca sunt eu acolo, ca ne rasfatam in perne colorate, ca ne trezim dimineata si mergem la bar sa bem o cafea pe fuga, apoi sa facem piata, ca sa pregatim la pranz pasta e ceci si sa ne plimbam cu scuterul electric pana la parcul savello. ne imbratisam virtual si ne incurajam amandoi ca avem tot timpul din lume, ca panica o sa treaca repede, oricum toata lumea exagereaza, adorm cu gandul ca ne vedem in curand.
inceputul lunii martie, povestile se schimba, lumea devine din ce in ce mai speriata, pleaca, se intoarce, nici el nu stie ce se intampla, il simt nelinistit, nu insist, apoi un mesaj vocal, sunt toti inchisi in casa, nu mai pot iesi decat pentru cumparaturi si farmacie, trebuie sa ramana izolati. izolati, cat de izolati? si biletele de avion, planurile, imbratisarile, cafelele, pastele, locurile noi, locurile tale, locurile mele, cum ramane cu ele? o sa treaca repede, dar mai e atat de mult pana la finalul lui martie, imi spune sa ma bucur, esti libera sa iesi, imi cere poze, ma simt ca un om care ii trimite unui prizonier inchis pe viata o gura de aer, o poza cu o padure plina de verde, cu literele ciclop la apus, cu libraria carturesti plina de oameni in cautarea unui cadou pentru 8 martie, ii explic ce inseamna martisorul, facem lectii de pronuntie, ii iese bine, poate sa imi spuna corect pe nume, apoi vine vacanta, descopar orasul nou, acel oras nou care mi-a dat lumea peste cap, orasul meu, acolo unde mi-ar placea sa traiesc, cum acolo, pai nu aici, nu era aici cel mai frumos oras din lume, ii arat casele, oamenii, cum sunt imbracati, ma regasesc in tot ceea ce ma inconjoara, ii povestesc ca e o alta atmosfera, un alt gen de fascinatie, cea a civilizatiei, a perfectiunii, a lucrului facut fara repros, se incrunta, vorbim mai putin, il simt, ma simte, imi pare atat de rau ca e inchis, imi imaginez ca trebuie sa fie o senzatie urata, sa renunti la viata ta, nici nu imi pot imagina, eu mai am multe bilete de avion in portofelul virtual, ce bine ca la noi totusi nu a ajuns isteria virusului asta, ma intorc acasa cu capul naucit de atata frumusete, e bine totusi si acasa, mai trec cateva zile, apoi aflu vestea, ne vor inchide, de fapt ne recomanda sa stam inchisi, situatia nu mai e colorata, e gri, spre neagra, luati laptopurile, strang biscuitii, fructele, dar cand ne intoarcem, nu se stie, oare ce o sa faci tu singura. chiar, oare ce o sa fac eu singura, si biletele mele de avion?
suntem amandoi captivi intr-un ecran, isi da tricoul jos si incepe sa faca glume, inca radem pe tema asta, ma prostesc, imi spune lucruri frumoase, suna asa diferit cand le spune el, au melodicitatea altor vremuri, pentru mine orice ar zice, as intelege baby, un bacio senza fine sulla bocca/ la buccia di limone nella bocca / potremmo andare fino al parco a piedi / oppure andare al cinema non credi?, zambeste, dar mi se pare preocupat, il intreb, imi spune ca il nelinisteste situatia actuala, ca suntem inchisi si departe, stiu, e greu, ma intreaba de unde am atata energie, nici eu nu stiu, dar mi-e bine, chiar mi-e foarte bine, ma adaptez unui alt ritm, poate chiar aveam nevoie de asta, el nu, vreau sa fii aici, oricum si daca eram in aceeasi tara, am fi ramas captivi intr-un ecran, nu, erai aici cu mine, erai nevoia mea de baza. imi dau lacrimile, dar ma abtin, rad fals cu gura pana la urechi, ca o proasta, ii spun ca o sa scriem impreuna o poveste dupa ce scapam de aici, o sa fie o adaptare si se va numi l’amore ai tempi del coronavirus. zambeste, imbratisarea virtuala, nu stiu de ce, dar nu adorm pana la 3.
mi-e bine, chiar mi-e bine. poate ca am obosit fara sa imi dau seama, aveam nevoie de o pauza, poate zecile de bilete de avion de anul trecut m-au prins intr-un ritm prea alert, rucsacuri aruncate unele peste altele, truse pline de produse de voiaj sub 100ml, cine programate in fiecare seara, iesiri cu prietenii, weekend-uri pe fuga, franturi prinse din conversatii, tari, oameni noi, mereu oameni noi, vacante mici, multe, inghesuite, adevarata mea fericire, cea care ma cheama mereu la drum. intr-o noapte m-am gandit cum ar fi daca as ramane, daca nu as mai pleca luna asta, apoi mi-a scris ea hai vino, am zis vin, apoi un alt oras nou, si altul, si altul, si tot asa, pana cand am ramas cu bilete de avion nefolosite. e trecut de miezul noptii, citesc serotonina a lui houellebecq, nu stie despre el, ii povestesc ca are un mod brutal de a descrie viata, dragostea si sexul, ca se intrepatrund, ii traduc un paragraf, i se pare pornografic, pai este, dar e realist, il simt, ma simte, hai spune-mi, e dificil cu viata asta noua, inchis, nu avem sanse, cel putin nu in ritmul asta, ne-au prins intr-un ecran, din care rochia nu reuseste sa transmita mirosul parfumului, pastele nu au gust doar cand te uiti la ele prin telefon, nici sarutul nu e acelasi cand lipesti buzele de ceva rece, care are si miros de spirt, intelegi, inteleg, e greu, totul e greu, cand o sa se termine, nu stiu, nimeni nu stie, poate o sa fie mai rau, ce vrei sa iti spun, sigur o sa fie si mai rau, asta nu e raul meu cel mai mare, dar nu mai poate, de ce povestea asta nu a avut un alt timing, ii spun ca nu vin dupa el, nu as fi venit nici daca as fi putut, nu mai alerg demult dupa oameni, ma lasi sa plec asa, da, du-te, mie mi-e bine.
stau singura in 52mp, ma trezesc dimineata pentru lectia de yoga, ma aranjez, ma dau cu lolita, imi pun papucii fuchsia in locul celor de casa, ma pierd in mailuri, texte, video-call-uri, imi sun prietenii si le pun muzica vesela, dansez pentru ei, le recit ultimele sonete inchipuite ale lui shakespeare in traducere imaginara de vasile voiculescu, le traduc blaga in italiana, ii invat pe ai mei cum sa nu iasa din casa, imi cumpar bilete online la teatru, schimb biletele si planurile, citesc ce apucam inainte sa fac doar in avioane, imi gatesc prajituri, trimit carti postale in toata lumea asta mare, vorbesc cu australia, germania, italia, belgia, austria, franta, anglia si toate tarile unde sunt imprastiati oamenii dragi, suntem toti inchisi in casele noastre, departe, unii singuri, altii cu cei dragi, sau mai putin dragi, cu pisici, cu caini, cu drame, cu lacrimi, captivi intr-un ecran, dependenti de un mesaj, de oameni, sau independenti, asa cum ma simt eu acum.
inchisa si libera. libera sa nu imi planific ziua de maine.