prin 2012 lucram inca in agentie si mi-am dat demisia impulsiv, in aceeasi zi cu una dintre colege, care imi devenise in scurt timp una dintre cele mai apropiate prietene. am zis impulsiv ca nu ma trezisem cu gandul asta, dar adunasem destule frustrari in ultimele luni, asa ca nu am avut nevoie decat de un pretext. mi-a scris de dimineata pe yahoo messenger “am 22 ani, nu vreau sa ma ingrop aici. imi dau demisia.”
nu am avut timp sa reactionez, dar m-a deranjat atitudinea cu care directoarea agentiei ne-a anuntat ca pleaca ana si ca la scurt timp va gasi pe cineva. pe vremea aceea nu stiam cat de repede se inlocuiesc oamenii si cat de usor invatam sa trecem peste ei, cum ii inlocuim cu altii, si altii, si altii. a fost modalitatea mea de protest prin care am vrut sa arat ca nu trec peste ana si daca o sa spun toate lucrurile care nu erau in regula in stilul cu care conducea firma, se va schimba ceva. dupa discursul meu, replica pe care am primit-o aveam sa o tin minte la aproape zece ani dupa scena din apartamentul de vis-à-vis de cismigiu: “ce sa zic, catalina? atunci iti doresc sa iti gasesti un job in care sa poti asculta muzica in timp ce lucrezi, sa te duci cu drag in fiecare zi la birou si sa stai la povesti si cafele cu colegii.” am simtit atunci ca pamantul se misca sub mine, dar eu totusi eram in picioare. am plans in taxi, nu as fi vrut sa ii dau satisfactie. asta se intampla in februarie, in martie aveam sa merg intamplator la un interviu pentru un job intr-o multinationala, unde am zis ca nu o sa lucrez vreodata, dar merita sa ma duc pentru experienta discutiei. si cand m-au anuntat ca merg mai departe le-am spus ca nu sunt potrivita si le recomand o alta prietena.
opt ani mai tarziu, imi dau seama ca directoarea agentiei chiar a avut dreptate. nu a existat o zi in care sa nu vin cu drag la birou, deoarece pentru fiecare om cu care nu reuseam sa rezonez, apareau trei care imi deveneau pe rand apropiati sau pe care ii admiram. pentru fiecare scris stramb, fiecare email primit fara formule de salut sau fara multumesc-ul de la final, primeam cel putin un mesaj de la cineva care aprecia ceea ce fac de la 9-18, dar si dupa, aici. an dupa an am cunoscut oameni si am investit in ei, prin felul in care mi i-am apropiat. fara sa imi dau seama, mi-am facut jobul de la 9-18 asa cum am stiut cel mai bine, cu grija pentru cei din jur. si astazi, cand incep o poveste noua, ma uit cu recunostinta in urma si scriu randurile astea.
lor, celor cativa:
- celui care mi-a trimis buchetul de flori, pentru ca numai un om special ar fi simtit cata nevoie aveam de un asemenea gest. pentru multele pe care le-am facut si eu, despre care nu au stiut multi. multumesc, M!
- celui care mi-a schimbat viata. atat.
- lui A., pentru ca imi da voie sa scriu de atatia ani pe blogul asta. datorita lui traiesc povesti si le mai astern aici din cand in cand sa nu le uit. datorita lui am venit ani la rand cu emotie la birou pentru ca abia asteptam povestile de dimineata de la cafea, din curtea de la mihalache. pentru felul in care stie sa astearna povestile ca nimeni altul, pentru hohotele de ras, pentru ca tot datorita lui am gasit casa in care stau astazi. nu o sa uit niciodata cum l-am urmarit, eu in masina, el pe bicicleta in fata mea, sa imi arate zona si sa ma convinga ca merita sa fac un pas atat de important. tie, nu am cuvinte sa iti multumesc pentru bine.
- celei pe care o admir, pe care am vazut-o evoluand si de fapt singura la care ma uit ca la un exemplu pe care nu imi doresc sa il ating. suntem atat de diferite, incat fiecare are locul ei si este acolo unde a visat. si pentru ca in toti anii astia, weekend-ul in care am vorbit finlandeza in vama ramane de neuitat.
- celui care a aparut acum multi ani si care nu a mai plecat. singurul pe care l-am iubit. si singurul care nu m-a iubit.
- celei care mi-a spus ca am smerenia omului care diminueaza importanta muncii sale. am plans dupa ce am inchis ecranul laptopului si mi-a parut rau, ca de fiecare data cand vorbeste ca din carti, ca nu am inregistrat momentul. tu esti unul dintre oamenii pe care o sa il iau cu mine si cu care abia astept sa vad l’amica geniale sau sa beau o cafea la ghereta.
- celei care m-a sunat dupa un curs in care mi-am expus temeri, angoase, frustrari legate de scrisul meu, de faptul ca lumea nu mai citeste povesti, sa imi vorbeasca jumatate de ora despre motivele pentru care povestile mele schimba vieti, le impletesc, le apropie, le intorc pe toate partile si de ce nu trebuie sa renunt. multumesc, D!
- celei care ma suna cand ii e greu, doar pentru ca o linisteste ca o ascult. tot datorita ei cred ca oamenii speciali se gasesc unii pe altii, pentru ca are grija mereu de mine si de povestile pe care le traiesc.
- celei care ma suna vineri dupa-masa sa vada ce mai fac. ma punea mereu in incurcatura, dar chiar voia sa vada ce mai fac. si tot cea cu care am impartit o camera de hotel, emotii si bucuria de dupa succes.
- celui cu care am vrut sa ma imprietenesc, pentru ca pe oamenii inteligenti ii ghicesti dintr-o mie. iar eu, printr-un noroc si cu putin praf de stele, am reusit mereu sa ii gasesc si sa ii aduc aproape.
- celor care m-au tratat mereu cu afectiune, care au apreciat si au simtit, care m-au tratat cu sentimente si emotie, atunci cand altii aruncau cu cifre, celor care ma stiu pe mine, asa cum voi fi intotdeauna pentru ei.
- celor care mi-au trimis de craciun o cutie cu carti pentru ca ne-am jucat de-a italiana si m-au lasat sa fiu profesoara lor. de parca nu au stiut ca tot eu am invatat atat de multe de la ei.
- celei care mi-a trimis mesaj dupa ce a citit cartea mea. celui care mi-a trimis mesaj dupa ce a citit cartea mea.
- celei care a avut rabdare si a ramas.
- celui care ramane pentru totdeauna. pentru ca prietenii raman pentru totdeauna. indiferent de corporatii, tari, functii, limba pe care o vorbim, timpul limitat pe care il alocam oamenilor. pentru ca prietenii raman pentru totdeauna.
- celui care a fost cu mine la inceput, cand frumosul s-a impletit cu greul. pentru drumurile cu masina, pentru tigarile fumate de unul singur, pentru drumurile cu liftul, pentru tot ceea ce stim doar noi.
- orasului care este inca acolo, ma astepta cu resemnare, cu alti oameni dragi, care imi ofera canapele, cearsafuri apretate, sticle cu prosecco, paste, carciofi, gelato, poze cu copiii lor, mesaje emotionante, te asteptam, suntem aici, si eu sunt aici, dar o sa vin candva, curand, doar ca nu acum, dar si daca nu vin, am atatia oameni pentru care as vrea sa raman.
poate o sa raman. si daca nu raman eu, ei raman pentru totdeauna. lor celor cativa, pentru ca nu sunt doar cativa. cand ma uit in jur, cand citesc mesaje, cand ne intalnim intamplator, cand ne sunam de ziua de nastere, ca apoi sa nu ne mai sunam deloc, cand rastorn povestile astea cu susul in jos, imi dau seama cat de multi sunt. lor, tuturor.
cu recunostinta,
C