se facea ca era sfarsit de februarie si aveam o emotie pe care nu mi-o puteam explica, o senzatie noua pentru corpul meu, o tresarire constanta cand auzea un anumit sunet al telefonului. de fapt nu era un telefon, avea o forma ciudata de inima, ca vaza in forma de inima anatomica pe care i-am facut-o cadou dianei de ziua ei. fix asa era, i se vedeau si venele, iar eu ma uitam la ea si imi transmitea niste mesaje pe care incercam sa le decriptez. dintr-odata citesc hai, un hai prelung de nerabdare, iar adidasii mei roz, cu tot cu picioarele, plecasera singuri, erau pe la etajul 3 cand am reusit sa ii ajung din urma. oare ce se intampla, de unde atata surescitare? cand am coborat, un barbat imbracat frumos, ca si cum se pregatise pentru intalnirea asta mai mult decat o facusem noi, ne astepta in fata blocului. pe mine, corpul meu, adidasii roz si inima anatomica pe care o tineam in mana. mi-a zambit si dintr-odata si-a dezgolit niste dinti perfecti, dar nu atat de perfecti ca zambetul cu care ne-a spus bine ati venit. a luat cu grija inima din mana mea, a pus-o in masina intre noi si a conectat-o la un cablu, ceea ce m-a facut sa ma simt inconfortabil. de ce avea nevoie sa fie conectata la un aparat, ce s-a intamplat cu ea? apoi dintr-odata a inceput o muzica familiara, o voce cunoscuta peste o alta voce cunoscuta, si in cateva minute totul parea atat de natural, incat m-am relaxat. sigur era ritualul nostru, dar oare de ce nu mi l-am amintit de la inceput? mi-l voi aminti candva si o sa imi dau seama de unde si cand a inceput. important este ca ne simtim atat de bine in dreapta lui, incat adidasii roz se misca de bucurie, de abia ii mai stapanesc, ca inima e intre noi si scoate sunete ca sa ne arate ca e bine si ea, iar dintii perfecti imi zambesc din cand in cand.
ma intristeaza ca nu-mi mai amintesc fiecare detaliu din vis, sau macar din seara aceea. prima. parca ne-am povestit vrute si nevrute, parca am vorbit mai mult decat mi-as fi dorit, parca am ras mai mult decat ma asteptam. parca si dintii perfecti mi-au spus cuvinte ce au facut ca inima de pe masa sa tresara, dar nu-mi mai amintesc bine ce insemnau. incepe sa ma macine golul asta, dar apoi imi amintesc ochii, m-am concentrat mai mult asupra lor, de parca in ei gaseam toate raspunsurile lumii. de parca in culoarea aia nedefinita se ascundeau raspunsurile la toate intrebarile care aveau sa apara de atunci inainte. de parca ceva imi spunea sa ma uit acolo si sa uit ce mi-au spus dintii perfecti cu 5 minute in urma. si am uitat. apoi visul se intrerupe, sau cel putin nu reusesc sa strecor amintirile in timpul prezent. parca eram intr-o barca plutitoare in drum spre mare si ma uitam la cerul de deasupra si la formele norilor, aveau toti forma de inima d-aia de pe internet, ceea ce m-a facut sa zambesc. era tot el, era tot inima anatomica intre noi, conectata la acelasi cablu, dar de data asta nu mai exista nicio grija pe lume. de parca totul intrase intr-o clepsidra pe care am uitat-o pe masa din sufragerie. eram noi si inima din mijloc. ah, si marea. tin minte imbratisarile de iti frang oasele, forta cu care ne agatam de fiecare parte a corpului nostru si o senzatie ciudata, noua. de parca corpul lui era fluid si imi intrase cumva in sange, de parca traia acum in sinea mea si eu intr-a lui. incep sa tresar si il vad in continuare langa mine, tinea inima anatomica in brate. dar disparuse marea, disparusera norii, adidasii, barcuta plutitoare. era noapte, erau multe stele pe cer, ca in augustul dinainte de 30 cand am simtit prima data fericirea. sosete groase peste picioare goale, piele sarata incalzita de lemnele din soba, un usor gust de alcool amestecat cu tutun, amestecat cu pasta de dinti, amestecat cu gustul de dupa. de dupa dintii perfecti care acum imi acopera fata, stau deasupra mea si imi soptesc cuvinte care ma fac sa tresar. simt o emotie nefireasca in stomac si incep sa vorbesc, dar nu ma recunosc. vorbim de viitor (o sa caut maine acest cuvant in dictionar), de luna aprilie (oare cat mai e pana in aprilie?), ne imaginam, ne impleticim in ganduri, pentru ca la un moment dat nu mai stiu care sunt ale lui si care ale mele. si cum stateau dintii perfecti deasupra mea, in cateva secunde am vazut cum se succed povesti din trecut (o sa caut si cuvantul asta in dictionar), cum apar si dispar chipuri, cum citesc rostul lor, cum il inteleg, cum imi dau seama de fapt de ce toate au avut un final si strig ceva speriata, cu voce tare. dintii perfecti se lasa usor peste mine, ma apasa cu greutatea corpului lor si, daca s-ar fi uitat cineva atunci in camera din mijlocul padurii, ar fi vazut pe o saltea un singur corp si trei inimi. una conectata la un cablu, celelalte conectate una la cealalta.
camera si mirosul de lemne arse dispar, in timpul prezent revin gusturi, parfumuri, periute de dinti colorate aruncate in pahare subtiri, pe care mi-e teama sa nu le sparg, drumuri, asternuturi aspre, altele foarte moi, parti ale corpurilor noastre, inima anatomica din bucatarie, din baie, din dormitorul nostru, senzatia de acasa, de drum lung incheiat, de cap greu care isi face culcus pe un umar de parca era casa lui dintotdeauna (fraiero, nu iti faci casa din fiinte umane! macar atata lucru ai invatat si tu la scoala), melodii, muzici, ritmuri, miros de tutun si gustul pastei de dinti, cu povesti, prea multe povesti (ah, nici macar nu ti-am spus-o pe cea cu albina, o tin pentru mai tarziu! tarziul cui?), poezia mea preferata pe care o am mereu in minte, imi recit finalul in gand de sute de ori, dar nu il spun, e patetic, dar e preferata mea, am recitat-o de sute de ori pentru mine, e ca mine, e despre felul meu de a fi, de a ma darui, de a trai, de cand ceea ce simtim ne ingradeste sa fim patetici, na, ti-o spun, finalul macar (“ca lazar la auzul duioaselor porunci, oricand si orideunde ma vei striga pe nume, chiar de-as zacea in groapa cu lespedea pe mine, tot m-as scula din moarte ca sa alerg la tine”), al lui, ale noastre, ale lui, ale mele, ale noastre, noastre, nostru, noi (o sa caut maine si cuvantul asta in dictionar). visul se intrerupe, ridic capul dintre perne si incerc sa ma ridic. imi simt corpul greu, ma doare, dar nu imi dau seama exact din ce parte rasuna durerea. ma ridic speriata, alerg in sufragerie, din sufragerie in bucatarie, din bucatarie in baie, pe hol, balcon, daram trotineta, nu ma intereseaza, caut in sertare, pe masa, arunc foi, rastorn cutii si o gasesc. ascunsa intr-o carte, inima anatomica este injumatatita (da, rupta in doua!), ceea ce ma induioseaza mai mult decat ma asteptam. iau ambele parti in mainile mele, de sub ea cade o foaie, printre lacrimi citesc doar cuvinte disparate. de nicaieri, respect, fermecatoare, energia, sincronizari, ziua mea, ziua ta, a fost, este si va fi. ce frumos! dar ce scrie acolo cu rosu, mic, inghesuit, intr-un colt?
nota bene: inimile frante vor frange intotdeauna inimi. fraiero!