cand m-am urcat acum o luna in avion dupa o pauza de mai bine de jumatate de an am simtit de ce pentru mine zborul este cea mai mare bucurie. este camera de asteptare care prelungeste emotia unei vacante pana in punctul in care uneori imi vine sa dau din coate si sa cobor in secunda in care aterizez. nu conteaza unde, nu conteaza cat stau, conteaza doar sa zbor, sa ajung intr-un loc nou, sa ma bucur de el si sa ma intorc. avionul este locul in care am auzit povestile altora, in care le-am scris pe ale mele in notes pe telefon, in care am stat singura si am plans cu nasul lipit de geam, de dor, de ciuda, de nostalgie, in care m-am tarat de durere pana la baie si am ramas acolo, cazuta pe podea pana am aterizat inapoi acasa, in care am cunoscut oameni noi si le-am trait vietile, am impartit sucuri de rosii, pahare de whiskey intotdeauna cu gheata, si niciodata pentru mine, in care am zburat zeci de ore ca sa stau doua zile intr-un loc si sa ma intorc, si care ma atrasese intr-un ritm haotic, asa ca schimbam avioanele cum altii schimbau traseul pe waze intr-un weekend aglomerat.
mi-au lipsit povestile, mi-au lipsit oamenii aia neciopliti, cu barbiile pline de sosuri, cu tricourile inscriptionate cu mesaje sclipicioase, pe care in momentul in care ii regasesti, iti doresti sa nu te fi ridicat din pat la 3.30 AM cand suna de cele mai multe ori alarma. auzeam cateva versuri rasfirate, dar nu pentru ca ma luase somnul, ci mai degraba din cauza curiozitatii de a asculta si vocile celor din jur. I climbed a cloud, now I stole the moon, all because of you, I don't know, just where I'm going, 'cause I've never been. zambesc cu gandul ca mi se potriveste si mie, nu stiu unde ma duc pentru ca nu am fost niciodata, si imi afund capul pe umarul din stanga mea. indiferent unde ma duce avionul asta, sunt oricum acasa. e multa rumoare in jur, ma joc cu inelul de la mana dreapta, il scot si apoi ma chinui sa il pun pe alte degete, ma relaxeaza, pana ajunge sa mi se strecoare printre degete si sa dispara sub scaunele din fata. cu rusinea aferenta am deranjat cateva randuri de oameni, m-am uitat pe sub picioarele lor, ei pe sub ale altora, intr-un domino de corpuri, care imi doream deja sa se opreasca. nu l-am gasit, insa cand m-am asezat la locul meu, am observat ca in spatele nostru erau o fata blonda si doi baieti. ea statea la margine, ceilalti doi mult mai apropiati fizic, isi tineau picioarele incolacite unul peste celalalt. vorbeau haotic, nu cred ca aveau mai mult de 25 ani, cand si-a scos masca, am observat ca ea semana cu dolores haze a lui nabokov, dar i se potrivea si ei mult mai bine alintul dat de autor personajului sau: dimineaţa, era lo, pur şi simplu lo. cum stătea în picioare, un metru cincizeci în sosete. era lola, când purta pantaloni pescăreşti. era dolly, la şcoală. dolores era ea în împrejurări oficiale. dar, în braţele mele, era întodeauna lolita. cel mai potrivit cuvant pentru a-i descrie pe cei doi baieti era "necopti".
ea avea parul blond natural, buze carnoase, ochii de un albastru celest, nu iti atragea atentia dupa cum era imbracata, dar aveam o vaga banuiala ca ar fi iesit usor din anonimat. judecata mea lucida imi spunea sa pornesc muzica si sa ma afund in continuare in reverie, in schimb, printr-o complicitate cu umarul de langa mine, am ajuns sa fim atenti la discutiile pe care le purtau cei 3 intr-o maniera deschisa, pe un ton usor ridicat, incarcat de tensiune. ea il intreba pe cel din dreapta cu care am dedus ca avea o relatie, cand a scos-o ultima data la date (termen englezesc care pentru mama s-ar traduce "intalnire romantica", ca ea citeste toate povestile mele si nu stie engleza), el vorbea cu cel din dreapta lui, parea ca sunt prieteni, bai ea face scandal ca, vezi doamne, nu am scos-o la date, frate, pai ea vrea la restaurant asa, nu considera ca date-uri au fost si iesirile in weekend la munte, am vrut sa o invat sa schieze, ea ca nu ii place, pai pana mea, a vazut muntele si a iesit din oras in sase luni cu mine cat toti anii de pana acum. astea nu se pun ca intalniri, spune si tu! ea tace, cel de-al treilea, probabil expert in date-uri romantice, o mentioneaza pe melania, care desi nu era prezenta sa confirme, a avut parte de multe date-uri in viata lor de cuplu. bai, eu nu ii iau flori, frate, dar macar stie ca o scot frumos la masa, isi ia ce vrea, ne simtim bine, platesc mereu, ce sa mai comenteze. acum na, si iesirile astea din bucuresti sunt date-uri, are dreptate si asta, (se uita la ea peste capul prietenului aflat la mijloc), cheltuie omul niste bani, face eforturi. ma uit cu coada ochiului in spate, umarul de langa mine radea infundat, incerc sa ma abtin, il vad pe cel de la geam cum tinea mana pe piciorul celui din mijloc si il mangaia, fiind constient de actul defaimator de care era acuzat. lolita stramba din sprancene, se vede ca era inca nemultumita si nu au reusit sa o convinga. apoi zice vizibil afectata ca putea si el sa vina cu un buchet de flori din cand in cand, el, incapabil sa se abtina, rabufneste ca nu intelege cum toate femeile sunt innebunite dupa flori, ce au, frate, cu saraciile astea de flori, si date-uri, toate vor numai date-uri, sa le inviti oficial la restaurant si sa te imbraci musai la sacou, de parca ei nu au iesit pana acum sa manance in oras, chiar daca mai erau alti 2-3 prieteni cu ei, apoi continua sa rememoreze iesirile din ultimele luni, sa sublinieze implicarea lui in relatie si nemultumirile ei. cel de-al treilea confirma ca asa sunt femeile, traiesc intr-o vesnica nemultumire, din nou aflam ca si melania e la fel, apoi vocea lui continua intr-un crescendo, accentuand anumite cuvinte cheie pentru discutia de fata: "plateste el", "florile, lipsa de idei", "nu ii convine, pa!". lolita era bosumflata, cel din mijloc ii da masca jos si o saruta cu zgomot, ea isi trage buzele carnoase si capul intr-o parte, iar el ii spune pe un ton ridicat, dar prefacut mieros, ca o sa o invite la o intalnire d-aia romantica cand se intorc acasa.
talentul lui de convingere a fost mai mare decat nemultumirea ei, pentru ca si-a pus capul pe umarul lui si s-a cufundat intr-o visare din care se vedea ca nu se va mai intoarce in urmatoarele ore. cei doi au continuat sa vorbeasca, am mai auzit numele melaniei de cateva ori, mi-am intersectat privirea cu a ei cand m-am intors de la baie si, in timp ce ma cufundam si eu pe umarul din stanga mea, am avut o revelatie simpla. de ce renuntam atat de usor la nevoile noastre, la propriile bucurii, la emotii, de teama sa nu dispara umarul de langa noi? in mintea mea, m-am intors catre ea si i-am spus ca nu te poti supara niciodata pe emotiile cuiva sau pe ceea ce simte, dar te poti supara pe judecata lui. iar ea o sa caute, si o sa caute, si o sa caute pana o sa gaseasca acel sentiment, despre care zicea camus intr-unul dintre romanele lui, mai bine decat ar fi putut mintea mea sa plasmuiasca intr-un zbor de sase ore cu avionul: "dacă există un lucru pe care-l poţi dori întodeauna şi obţine uneori, acesta este afecţiunea."